Înţelepciunea merge pe jos şi face pipi pe ea

Mi-a povestit o doamnă că a existat demult un inginer care adora mersul pe jos. Cinci zile pe săptămână parcurgea fără mari justificări bucăţica lui de Bucureşti, de pe Calea Călăraşilor până la Radio, unde lucra.

Se putea gândi că e foarte sănătos, economicos şi plăcut pentru un inginer să facă drumul ăsta dus-întors, poate şi pentru că oraşul era mult mai frumos.

Sigur nu credea că viaţa poate părea o lungă repetiţie pentru un singur moment de sens şi nici măcar nu-şi imagina că schimbarea înseamnă pentru mai toţi oamenii să facă acelaşi lucru în altă parte. Nici măcar nu a cochetat cu ideea de a improviza puţin şi de a alege alt drum, poate pentru că pe-acolo putea merge oricând.

În plus, ceea ce din afară semăna cu monotonia, din interior se dezvăluia ca un ritual aspru, riguros, la fel de precis ca o maree. Exact la jumătatea drumului, inginerul se confrunta, ca orice călător iniţiatic, ca Ulisse – să zicem, cu ispita.

Ce satisfacţie să poţi înfrânge maiestuos, în fiecare zi, aceeaşi primejdie! Intra în wc-ul public, o saluta cald pe doamna Marioara, ce mai faceţi domnule inginer?, şi contempla curgerea lumii, făcând pipi.

Preoteasa acestui templu al intensităţii clipei îi deveni un bun partener de discuţii efemere ca viaţa. După câţiva ani, în toiul obişnuitei lupte cu ispita, inginerul observă că Marioara nu mai era acolo, dar tristeţea curse repede.

După alţi ani, într-o zi, la întoarcere, hotărî straniu să ocolească. Ispita îl încolţi pe temerarul călător şi el se adăposti în celebrul wc din Piaţa Romană.

Marioara, exclamă el.

Domnule inginer, strigă Marioara.

De ce ai plecat?

Am vrut să mai schimb aerul, domnule inginer.