Apostoli emo, parizer şi filosofie la greu

Bate-ţi mama cât e tânără. Ăsta e un proverb inventat de un poet, dar chiar şi aşa tot sună ca un titlu de ştire depresiv-profetică.

Am observat că sunt mari probleme naţionale cu generaţia emo şi că mulţi intelectuali au ales să se implice şi să dezbată până la anihilare mentală subiectul. La fel ca şi problema sataniştilor de acum câţiva ani, când însăşi fiinţa noastră naţională părea ameninţată de nişte pletoşi fără bani de votcă, afirmarea diferenţei în orice formă rămâne în continuare o sărbătoare în media şi în spaţiul public. Adică e rost de multe vorbe, de inflamare, de polemici absurde şi de bancuri cretine, cum este guma de mestecat Gillette, pentru depresivi. Dar e bine, pentru că aşa mai află lumea despre ce se mai întâmplă în lume, exact acum când Loredana Groza împreună cu Nadia Comăneci şi Doina Melinte tocmai ce au fost votate de băcăuani în panteonul celor 13 valori judeţene absolute, alături de Ştefan cel Mare, George Enescu şi Vasile Alecsandri. Very cool, Alecsandri rocks 4ever.

Aceeaşi atmosferă de cămin cultural debranşat pluteşte şi în eterna discuţie despre gay, în care nimeni nu se plictiseşte să propună aceleaşi argumente şi contraargumente. E adevărat că lumea singură acasă încă se mai uită la dezbaterile televizate care vor să pună lucrurile la punct definitiv, ca să ştim şi noi o treabă şi să putem să ne concentrăm şi pe alte urgenţe, cum ar fi violenţa din şcoli sau chiar faptul că românii au mâncat anul trecut peste 83.000 de tone de salam, 42.500 de tone de cârnaţi şi crenvurşti, 30.417 tone de parizer.

Gusturile lor nu se vor schimba nici în următorii ani, dar ei vor consuma mai multe specialităţi şi mai puţin parizer. Mai puţin parizer, mai multe şanse de câştig. Mai multe şcoli, mai multă violenţă, mai multe ocazii de gargară sobră şi mai multe probe de cretinism entuziast pe YouTube. Totul pare că se întâmplă pentru prima dată, mereu.

Totul pare lovit de o unicitate care ne îndreptăţeşte la uluire şi locvacitate pe viaţă. Nicio experienţă comparabilă din lume nu merită folosită pentru a găsi soluţii, pentru că asta ne-ar întrerupe abrupt şi fără speranţă discursurile. Violenţa din şcoli se apropie izbitor de problema emo, la fel cum cazul unor elevi care au luat premii mari la o olimpiadă de filosofie încă poate evada în generalitate, astfel încât pare încă o victorie a noastră a tuturor şi mai ales a elevilor români, care deşi se sinucid, se bat în şcoli şi jumate din ei nu ştiu să citească cât de cât cursiv un text, iată, ne fac să ne simţim mândri încă o dată şi să le mulţumim pentru că există. Cum spunea Costi Ioniţă într-un interviu clasic de acum: le place filosofia la greu.

Chiar dacă e comic, tabloul acestei lipse generale de comunicare şi înţelegere abil întreţinute primeşte încă o tuşă decisivă atunci când citim că o mare parte a profesorilor români încă se simt apostoli ai civilizaţiei pe stil vechi şi se închină la modelul luminos al Domnului Trandafir – care fireşte că nu ar fi putut să le povestească elevilor despre cum a fost el răpit de extratereştri în repetate rânduri, aşa cum se întâmplă cu o profesoară de la un prestigios liceu bucureştean. Poate şi pentru că extratereştrii erau înspâimântaţi în acea perioadă de loviturile nemiloase ale jucătorilor de oină, marele nostru sport naţional, la fel de inexistent ca şi memoria colectivă, care se resetează de câteva ori pe sezon. Cred că oina este cel mai bun exemplu capabil să ilustreze starea amnezică a dezbaterii publice, un fel de frumoasă fără corp, despre care oricum nu ştim cât de frumoasă ar fi fost dacă ar fi avut corp.

Mi s-a povestit un reportaj de la TV despre oină, care înseamnă în turcă joacă, apropo, unde un practicant era întrebat cum de a ales el tocmai acest sport atât de special şi emoţionant. Şi băiatul a răspuns cu glas subţire: „Din pasiune şi am fost obligat“.

publicat in evz, 24 mai 2008