principiul scuză mijloacele

Dacă pierzi masiv legătura cu realitatea şi supleţea ei, începi să ai principii foarte ferme.
Indiferent ce se întâmplă în jurul tău, tu poţi să aplici principiul, şi se cheamă că ţi-ai făcut datoria faţă de tine şi mai ales faţă de ceilalţi, care trebuie trataţi aspru, dar sever. Asta înseamnă că vorbim amândoi, dar numai unul ascultă.

Poţi să nu ai linişte, fericire, morală, scrupule, dar măcar ai ceva care trece dincolo de toate astea pentru că nu are nicio legătură cu ele şi cu nimic în general. În plus, un principiu te poate ajuta să treci uşor peste ceea ce este valoros şi interesant la ceilalţi, menajându-ţi astfel complexele. Dacă vorbeşti despre ceva care conţine spirit şi pasiune, întreabă ceva legat de preţul cartofilor şi totul se rezolvă. Când cineva vorbeşte despre viziune, principiul înseamnă să-i pomeneşti despre eşec sau despre orice altceva. Şi dacă ai toate astea, se cheamă că ai puterea şi ştiinţa inaccesibile celorlalţi.

Ce mare lucru e să spui că faci ce vrei? Şi că ce vrei este exact ce trebuie. Mult mai greu e şi să crezi asta, adică să nu apuci să te îndoieşti fără să recunoşti şi să te duci uşurel cu capul. Asta nu-i împiedică pe mulţi cetăţeni să spună că sunt liberi atunci când stau până la miezul nopţii la birou; când răspund toată ziua la telefon; când trăiesc în case care seamănă cu toate casele şi care sunt atât de deosebite în fond. Dar şi ăsta e un principiu. Ei sunt la fel de împăcaţi când fac planuri pe termen foarte lung, calcule pe termen infinit, când ţin cont de absolut tot mai puţin hazardul şi umorul său insuportabil şi de faptul că nu au timp decât pentru asta.

În principiu, oamenii sunt liberi şi când se ofilesc de invidie sau nefericire, şi când mănâncă rebuturi; când îşi trimit e-mailuri cu glume triste de pe net; când ies la team building să se facă zob împreună cu toţi idioţii; când umblă pe stradă cu telefonul şi legitimaţia atârnate de gât; când se uită ca nişte cataleptici la televizor înfulecând chipsuri; când vorbesc respectuos cu orice jalnic important al cărui succes se bazează bineînţeles pe nişte principii care demonstrează că oricât de ticălos ai fi succesul de un anumit tip te poate face să simţi că ai mai multă dreptate decât alţii.

De altfel, slăbiciunea se poate masca discret atunci când îşi aprind o ţigară imediat ce intră într-un loc necunoscut; când dau muzica tare într-un spaţiu în care au venit pentru linişte; când îşi înşală soţii şi amantele şi termină orice conversaţie cu te pupic; când au orgoliul mai mare decât IQ-ul; când vor să demonstreze ceva doar pentru alţii; când anunţă la cocktailuri că ţin post şi că îl iubesc la nebunie pe Dumnezeu; când vopsesc o cameră în cel puţin trei culori; când vorbesc despre PROGRAM LIBER; când spun da în loc de nu. Când se grăbesc numai ca să poată intra din nou în panică; când privesc fără să vadă nimic.

Principiile scuză mijloacele şi se prefac discret că tuşesc atunci când vorbim despre libertatea pe care nu ţi-o poate da sau lua nimeni. Cea despre care e vorba într-o întâmplare povestită de un prieten care a ajuns nu mai ştiu cum şi de ce într-o fabrică de sârmă de prin Ardeal şi murea de sete în căldura de acolo. Şi a întrebat un muncitor de unde se poate bea apă. Şi a venit răspunsul, corect în principiu: Apăi, domnu’ draghe, amu nu-i ora de apă!

publicat in evz, 6 septembrie 2008