Totul despre urzici

Adevărul trebuie spus. Poporul îşi cam bate joc de urzici. Întâi le curăţă de parcă ar avea draci pe ele, nu codiţe. Apoi, le fierbe până la dezintegrare şi la sfârşit le umple de usturoi. Altfel, sunt sănătate curată, maică. Se curăţă şi sângele şi persoanele lângă care respiri.

De altfel, urzicile primesc acelaşi tratament imbecil ca şi peştele, despre care marii satrapi ai bucătăriei spun că ar cere mujdei, din principiu. Păi, cum şi de ce să simţi tu gustul ăla bun de peşte proaspăt, adică, efectiv, gustul de peşte?! Îneacă-l în usturoi, tu-i mama lui de vertebrat, dă cu usturoi pe tot ce prinzi, să iasă răul. Şi orice urmă de gust sau savoare. Se aplică aici perfect vorba francezilor despre bucătăria engleză: They kill the fish two times. 

Am gătit acum două săptămâni o cremă de urzici pentru 100 de oameni şi nu mi-a displăcut furnicătura din palme. Le-am făcut şi părinţilor mei urzici, în tuciul preferat al mamei (şi al meu – vezi foto), şi am purtat apoi o discuţie principială despre abordarea mea, care i-a surprins, dar le-a plăcut.

Curăţ urzicile de impurităţi şi de codiţele prea groase, care nu ar fierbe în acelaşi timp cu restul plantei. Le opăresc aproape un minut, păstrez apa şi le scot în apă cu gheaţă. Le las să se răcească bine şi le scurg. În această fază, le puteţi face şi salată. Zdrobesc un pic de usturoi şi îl înmoi la foc mic în unt, într-un vas cu fund gros.

Puteți folosi și CÎTEVA frunze de leurdă. Doar cîteva, că altfel o să mirosiți ca Arsenie Boca. Cel de acum.

Adaug urzicile şi le las să transpire, cam 5 minute, până când apa din ele dă semne că începe să se evapore. Adaug apa în care le-am opărit, cât să le acopere un pic. Le las să scadă la foc mic şi, eventual, le dau şi la cuptor, pentru efectul de forţă nucleară. Sunt gata atunci când păstrează o textură uşor crocantă.

Tratate aşa, îşi păstrează şi culoarea, şi gustul pur şi simţi că mănânci o plantă, nu un terci de mujdei. Usturoiul trebuie să fie un accent, în plan secund. Urzicile sunt primadona – şi cu asta au fost de acord şi ai mei, care erau obişnuiţi cu reţeta de tip boil and destroy şi bagă usturoi. 

No more făina, no more ipocrizia. Hai România!

Există multe alte abordări, normal, dar pentru a-i plăti respectul urzicii, cum spun englejii, asta e calea. Sigur, totul e mai bun, dacă folosim nişte lămâi româneşti, de Dăbuleni.

Înainte de a mă duce să fac un mujdei cu trufe albe, vă mai spun că puteţi să mâncaţi urzicile şi crude. Şi nu au să vă înţepe pe limba voastră în adâncuri îngropată, dacă le lăsaţi un minut bine amestecate cu suc proaspăt de lămâie.

Mujdeiul puteţi să îl beţi dintr-un pahar separat, să vă săturaţi. Eventual, dintr-un shot frapat, pentru un plus de rafinament.

Merge cu o cola de casă, separat.

Poftă bună la masă, în continuare, pui de daci!

Şi nu uitați aceste vorbe înțelepte:

“Cu urzicile este exact ca în artele marțiale. Le înfrunți şi le cureți una câte una. Doar că nu toți adversarii au păr de oaie.”
Bruce Lee