I-au dat dinții! Înapoi.

Roboţii nu au să aibă dinţi de viplă. Posibil că nici nu au să meargă la nunţi. Poate că. totuşi, au să organizeze spectacole pentru roboţii emeriţi mai vârstnici, pe genul: Roboţi pentru roboţi. Cert e că fix acum doi ani un robot a scris un breaking news pt LA Times. Acum 6 zile, un robot dezvoltat de Google l-a învins într-un meci de Go pe unul din cei mai puternici şi subtili jucători ai momentului.

În condiţiile astea, putem să ne concentrăm în continuare, ca specie, pe spart seminţe şi bârfe de nuntă. Asta e o preocupare veche, de dinainte să fim culegători-vânători. Dar nu toată lumea putea să participe, erau şi oameni în vârstă, cu beteşuguri, cărora le povesteau rudele cum a fost. Era important să ai Dacie, costum de haine, rochie de la Romarta şi permanent. Dar statutul social încă era parafat, la trecerea dintre comunism şi ce-o fi asta de acum, de dinţi.

În zonele preorăşeneşti, rurale sau preurbane, era esenţial (până de curând) să ai dinţii puşi.

Argintii, aurii, cum se putea, numai să lucească orbitor atunci când zâmbeşti. De asemenea, era mai importantă o alianţă cu o o persoană cu dinţii de fer, decât una cu un simplu purtător de proteză. Aurul, gaudentul, spuneau totul despre anvergura socială a purtătorului, întărită de lanţ, inele şi brăţară, cam la fel ca măştile orbitoare ale faraonilor.

Deci, suntem puţin înainte de 1990 şi avem o babetă cam surdă, căreia rudele îi făceau un review monden al nunţii la care ea nu ajunsese.

Şi a început: Naşu mare, dinţii puşi. Naşa mare, dinţii puşi. Socru mare, dinţii puşi. Soacra mare, dinţii puşi. Socru mic, dinţipuşi. Soacra mică, dinţipuşi…

Fusese invitată multă lume de calitate la nuntă, şi trebuia pronunţat repede, să poată fi pomeniţi toţi. Doar că babeta şi-a pierdut răbdarea şi, în plus, nici nu credea în coincidenţe. Lumea le cam înfloreşte, spre deosebire de roboţi. Aşa că a întrebat, după al treizecilea dinţipuşi:

Auzi, da mai lasa-mă, dragă! Da chiar toţi era din Ţipuş?