Cum să îţi educi frumos părinţii

Când ești copil, te stresează în permanenţă adulții și bătrânii. Dar şi tu pe ei, ca să albească din timp. Ca adult, când să te apuci şi tu să trăieşti viaţa şi să îţi completezi colecţia de discuri, pac!, ai pe cap copiii și bătrânii – de care trebuie să ai la fel de multă grijă.

Când îmbătrânești şi vrei să te apuci şi tu serios de fumat şi băut, copiii fac prea mult zgomot iar adulții te freacă la icre să te comporți responsabil și să asculți de ei. But don’t rub me at the roe, anymore! Oricum o dai, nu e bine, dar măcar suntem chit. La orice vârstă, trăim la fel de intens acele momente supreme în care ne-am scoate ochii cu scobitoarea, unii altora.  And we start to carry our Saturdays.

Deşi ştim cu toţii perfect cum se termină serialul în care joacă fiecare, ne comportăm ca nişte personaje de telenovelă şi ne facem, cum ar traduce cineva, grilled days. Zile fripte, în original. Memoria, aspiraţiile de tinereţe, promisiunea că nu vom ajunge să ne comportăm ca nişte bătuţi în cap şi că vom rămâne forevăr nişte adolescenţi buni şi puri, nu funcţionează. Încep discuţiile despre boli şi medicamente, despre cât costă porţia de varză călită şi cât de multe probleme ne fac ceilalţi. Trecerea de la om la crocodil prost dispus se face pe nesimţite.

Descopăr cu amărăciune amuzată că o parte din conversaţiile cu oamenii trecuţi de 30 de ani, conţine tot mai des un pachet consistent de date despre ce dracu facem cu părinţii ăştia, că nu ne mai înţelegem deloc cu ei. Şi toţi ne plângem de ei, cum probabil se plângeau şi ei, pe vremea când spărgeam geamuri cu mingea. Timpul este inexistent, gravitatea faptelor este singura dimensiune a universului. Ieri vorbeam cu un prieten mai puţin adult decât mine, care mi-a zis că se duce acasă să vadă ce se întâmplă, că se ceartă ai mei , ca chiorii, frate. Încă o dovadă că asta cu familia, căsătoria e o tâmpenie care nu merge, frate. 

Şi zic şi eu, cu experienţa mea de viaţă: păi, dacă în doi merge în halul ăsta, îşi dai seama cum merge în trei! 

Taică-meu se referă acum la mine cu apelativul Teroristul. A trecut prin nişte experienţe dure de sănătate de la începutul anului încoace şi a înţeles ce înseamnă să fii internat în spital prima oara, la 79 de ani. Acum şi el şi maică-mea au de respectat un regim destul de strict. Îi verific dacă beau suficientă apă, dacă iau la timp medicamentele, dacă fac mişcare, dacă nu mănâncă prostii. Sunt convins că trişează şi că încalcă regulile pe ascuns, cum făceam toţi când someone stayed with the mouth on us. Dar e înduioşător şi cu greu reuşesc să îmi păstrez masca de monstru intransigent, care le porţionează aportul de plăceri nesănătoase.

Era dimineaţă devreme, trebuia să plecăm spre Bucureşti la un control medical. Le-am pregătit micul dejun, au mers ca nişte cărăbuşi să se aranjeze, să se spele pe dinţi şi să pună periuţele în bagaj, în timp ce eu spălam vasele în bucătărie. Şi îl aud pe taică-meu, întrebând într-o doară: Auzi, Teroristule, am voie o bomboană? Şi îi răspund, aspru dar sever, cum mă ştie toată România: nu, că abia te-ai spălat pe dinţi!!!!!

A, bine.

După un minut, iese şi mama din baie şi îl întreabă pe taică-meu cu tonul ăla, care pacifică brusc tot universul nostru de griji şi nervi şi ne ascunde în copilul care crede că nişte firimituri îi pot arăta ieşirea din pădurea înfricoşătoare prin care ne-am rătăcit cu toţii:

Auzi, Michiţă, da’ noi avem voie bomboane?