El a început primul! Cunoaşteți expresia, nu?! E de râs. Toţi o folosim în copilărie, când trebuie să ne disculpăm, eventual în faţa unui geam spart. E trecerea subtilă pe care o facem în faţa subiectelor neplăcute, după ce creştem mari, trecerea de la eu la tu. Marile lecţii de morală sau etică par să nu aibă niciun sens dacă le ţii în faţa ta. E generozitatea asta a noastră, a oamenilor, care trebuie să împărtăşească totul către alţii. Ei devin şi subiect şi auditoriu, în acelaşi timp. Autorul e mereu mai presus de orice bănuială, preventiv, întotdeauna.
Am fost zilele astea într-un loc destul de foarte izolat, mai la munte, unde am interacţionat la orele de masă cu restul oaspeţilor, altminteri destul de invizibili şi puţini. Prima reacţie a fost să mă plâng în sinea mea de modul în care românii se ignoră unii pe alţii, adică nu îşi ridică privirea şi nu se salută minimal nici la micul dejun, într-un spaţiu mic, cu mult lemn. Exact cum îi place lui Dumnezeu, din ce am auzit. Genul ăsta de politeţe fără obligaţii e o lipsă generală pe la noi. Nu e cea mai mare problemă a poporului, evident. Dar uneori ţi se pare că îţi poţi permite să te simţi uşor dezamăgit şi să construieşti un discurs interior care seamănă cu restul discursurilor dezabuzate pe care le ţinem la nesfârşit unii despre alţii, despre ţară, despre tot. Suntem, în general, foarte decepţionaţi de ceilalţi. Suntem foarte predispuşi, mai ales în stările noastre proaste, să le explicăm celorlalţi ce şi cum ar trebui să facă. Şi cât sunt ei de nepregătiţi, de defecţi, cât ne deranjează şi cât de greu ne este nouă, celorlalţi(?) cu ei. Uatevăr.
Probabil că nu, ar fi răspunsul.
Suntem toţi destul de fragili, timizi uneori, sociopaţi sau defazaţi şi ne e cam nuştiucum să ne expunem. După asta, mi-am adus aminte de tot felul de contexte în care mi-am exprimat nemulţumirea faţă de tot felul de kestii pe care le fac colegii de planetă şi am râs de mine, un pic amar. Nu că nu ar conta să fie lumea civilizată, dar nici nu e cazul să ne dăm chiar cu fundul de asfalt. De foarte multe ori, când citesc diatribe din astea, lecţii de viaţă, sfaturi despre cum ar trebui să procedăm ca să fim fericiţi şi înfierări ale comportamentelor neconforme, mă gândesc că autorul a substituit persoanele şi foloseşte, la limita cu ipocrizia, Tu în loc de Eu.
Admit că am scris uneori apăsat şi certăreţ despre seninătate, ordine şi claritate, fix în momentele în care eram întunecat, abuziv şi confuz. Chiar aş fi avut nevoie de lucrurile despre care scriam şi sigur eram la pământ.
Lumea modernă ne învaţă, însă, că vulnerabilitatea este câh şi că e mai bine să îi dăm pe alţii cu capul de pereţi, atunci când ne piere pământul de sub picioare. Cam asta ni se întâmplă atunci când aşteptăm mai mult de la alţii şi mai puţin de la noi. Sau când nu avem curajul să ne asumăm gestul pe care sperăm să îl facă altcineva primul. Şi pentru asta sărim moralizator la gâtul aproapelui, certându-l cu târnăcopul retoric.
Am râs din nou de mine şi am înţeles. Apoi, i-am salutat pe cei din jur şi ei mi-au răspuns. După o zi, am observat că unii se salutau şi în rest şi că, într-un fel, am spart gheaţa cu un zâmbet ceva mai vizibil.
Între timp, au apărut oameni noi şi iar nu ne prea mai salutăm, dar nimeni nu e perfect. Şi am mai râs o dată, în chip de concluzie, după ce mi-am amintit un catren al lui Ion Pribeagu (pseudonim literar) poet şi cupletist la Teatrul Tănase, de care ştiu de la tatăl meu:
“Fraților din Cilibia
Şi din toată România,
Din Galați şi din Sascut!
Vă salut!”
Lasă un comentariu
(author) 25 September 2016 la 25.09.2016 09:01
[…] Consecvența e bună, da’ să te ții de ea. […]