conspiratia a invins

Nu tot ce nu ne ucide ne face mai puternici. Ne mai si tampeste.  Suspiciunea, boala conspiratiilor si a suprainterpretarilor fac din om neom, ca si alcoolul. Daca ar exista separat un minister al sanatatii mintale, sigur ar trebui sa caute un vaccin pentru acest flagel care umple lumea de tristete si spume la gura.

Nu exista cuvant, nu exista privire, nu exista o prezenta sau o absenta care sa nu spuna ceva, orice, adica totul. Vorbind cu un prieten jurnalist despre molima care s-a abatut deopotriva peste public si breasla, imi spunea ca cele mai complexe teorii politico-strategice isi au de foarte multe ori explicatia intr-o simpla serie de apeluri ratate.

Experienta mea de radio e un bun martor. E mai mult decat posibil ca invitatul principal al unei emisiuni sa nu raspunda. Este sunat altul apropiat de subiect si nici acesta nu vine. Din disperare de cauza, oamenii de la TV suna pe cine nimeresc, pentru ca nu pot vorbi singuri (desi vorbesc).

Faptul ca se potriveste sa vina un reprezentant al altei tabere este o consecinta greu de sesizat si greu de crezut. Orice disculpari sau clarificari nu fac decat sa amplifice credinta ca s-a intervenit, ca se intampla ceva, ca din nou poporul este dus de nas si ca traim in plin Caragiale.

Fac o paranteza ca sa-mi manifest disperarea fata de abuzul de sintagma nenea Iancu si de obsesia semisenila cu aer profetic ca nu s-a schimbat nimic. Lalaiala asta interminabila despre actualitatea lui Caragiale, care la randul ei reprezinta o cheie catre interpretarea finala a starii de fapt, e un fel de Cismigiu al desteptilor si prostilor.

In acest parc plin de verdeata, unde e numai incruntare si venin, se petrece mai nou toata actiunea acestui sitcom national. Aici vin cei care folosesc dintr-un soi de superioritate amara si avizata apelativul Romanica si culmea e ca pe foarte multi dintre ei nici nu-i deranjeaza oribilul cuvant euroi.

Aici vin pipitele si vorbesc despre brandul de tara, cot la cot cu taximetristul care il numeste pe Pristanda Pricopie si citeaza expert si scurt: doua la prefectura, doua la primarie. E ca la Eminescu, din care majoritatea a retinut: Tu esti Mircea?

Desi telecomanda e la mine si o folosesc extrem de bine, tot mai gasesc prilejul sa ma intreb cand s-au pricopsit oamenii cu aceste complexe infioratoare, care-i condamna la o trancaneala nesfarsita.

Ca ar fi trancaneala voioasa, ar fi bine, dar e una pe viata si pe moarte. Si asta doar pentru ca unora le dicteaza complexul de superioritate ca lucrurile nu pot ramane simple si ca, atunci cand armele tac, vorbesc analistii, ziaristii, Cristoiu si oricine nu are treaba pe-acasa si are o diploma de destept.

Intr-un chip tare nefericit si complexul de inferioritate naste acelasi tip de comportament bezmetic si acaparator, un fel de masina de produs vid. Cismigita asta este cea mai compacta forma de consens sado-maso. E ca in bancul cu vizitatorul fugarit prin spital de un nebun cu un topor in mana, care se opreste in cele din urma, intinde toporul si spune ca e randul lui sa fie alergat.

Tot aud spirite fine minunandu-se de nivelul discutiilor de pe forumurile ziarelor, de exemplu. Faptul ca vom avea un concert cu Rolling Stones nu poate fi ceva neutru. Sunt foarte multe de spus despre asta, sunt pareri pro si contra, se lanseaza pronosticuri, judecati de valoare, se examineaza istoria, se pun in balanta spiritul mioritic, teroarea comunista, morala crestina si se demonstreaza ca nu sunt lucrurile chiar asa cum par.

Nu e un simplu concert, e o demonstratie, o provocare, o manipulare, o victorie, o infrangere, o nostalgie, un sictir. Conspiratia incearca sa ne adoarma spiritul si sa mergem ca prostii la concert sa ne zbantuim.

Si nu pot sa uit de cea mai diafana miscare, cea a sufletelor alese si sensibile, care ne aduc aminte ca nu am mai privit de mult o floare, cerul, oamenii, ca nu am mai citit o poezie si nu am mai pus in curte o caruta traditionala cu beculete chinezesti.

Putine exemple proprii si credibile traverseaza acest peisaj plin de siluete care gesticuleaza violent sau ca moartea lebedei. Si la fel de putine sunt gesturile care seamana cu o parte la fel de admirabila a viziunii celui care le justifica greturile si neputinta tuturor interpretilor ramasi in viata. Caragiale a  trait si murit la Berlin, in Germanica. Asa ca, “a se slabi!”.

publicat in evz, 17 martie 2007