Cafeaua uitării de sine. Și cigarettes.

Îmi place să beau cafea la Steam, pe Dacia. De cele mai multe ori, iau flat white, cam două cești. Am trecut într-o zi cu soare și am rămas la vorbe cu doi amici, care fumau pe scările din față. Nu apucasem să comand, le spuneam bancuri și râdeam ca hienele. Cum ar fi ăla cu Oedip și Sisif, care a făcut înconjorul breslei psihanaliștilor, dar nu se poate spune pe post.

După maxim patru minute de când venisem, unul dintre barista a deschis ușa și mi-a întins cafeaua pe care o beau de obicei. Ne-am salutat discret, englezește. Amicii și-au dat ochii peste cap și s-au întrebat dacă vor primi și ei vreodată un asemenea tratament, eu am zâmbit cu modestie și i-am asigurat că asta înseamnă influența reală în spațiul public, mai ales ca biciclist.

Acum era duminică, orașul pustiu, stăteam așa un pic, sorbeam încet cafeaua și auzeam intermitent conversația dintre clienții de la masa de alături și barista. Vorbeau despre meciul lui Anthony Joshua, apoi au trecut la un boxeur care avea o problemă cu capul și o fată a spus doct că s-a descoperit o legătură între box și Alzheimer. Adică, a observat ea, rotunjind afectat cuvintele, cei care se lovesc la cap au risc mai mare să facă Alzheimer.

Și în acel moment a trebuit să râd pe înfundate, pentru că m-am gândit la toți cei care se mardesc cu bâtele de baseball noaptea în parcări, la minerii care fugăreau pletoși cu răngi în mână, la cei puși în fund de o ușă de sticlă, la adevăratul risc de dincolo de o plantație de cucuie și cicatrici. De fapt, ei puteau să aibă o problemă mult mai gravă. Sunt inconștienți, fată! Și mi-am spus că e mai bine să mustăcesc așa, decât să dau în cap la oameni, pe stradă, cum e vorba din popor. Pentru că, iată!, pot să facă Alzheimer.