De ce iubim cretinii

Întotdeauna m-am întrebat de ce nu mă pot desprinde de o scenă în care sunt implicaţi cei numiţi incorect politic cretini. De unde vine fascinaţia asta pentru prostiile delicioase şi aproape hipnotizante pe care le spun, le fac, le răspândesc ca pe puful păpădiei membrii celei mai populare grupări fără organizaţie din lume?!

Am văzut pe HBO ultimul film al lui Tudor Giurgiu, Nunţi, muzici şi casete video, un documentar despre viaţa şi faptele unora dintre cei care fotografiază şi filmează cu suflet şi gingăşie nunţile din ţara noastră şi deşi primul impuls a fost să fug urlând din faţa televizorului, nu am reuşit nicicum să părăsesc acest spectacol aproape imposibil de imaginat într-un tablou definitiv şi coerent.

Pe bucăţele, toţi ştim câte ceva, toţi am experimentat aceste senzaţii amare şi demente, fie că ne-am distrat, fie că doar am îndurat, din obligaţie. Dacă er fi nevoie de un Borat românesc, filmul lui Giurgiu se descurcă de minune şi poate face pentru turismul nostru un pic din ce a facut marele personaj mustăcios pentru Kazahstan, ai cărui conducători, deşi au protestat iniţial, au ajuns să mulţumească din suflet pentru promovarea indirectă şi benefică.

Râde şi nu judeca, asta ar trebui să fie a 11-a poruncă, pe care cu toţii ar trebui să o practicăm cu smerenie, pentru că suntem mereu răsplătiţi pentru înţelegerea şi atenţia cu care îi ascultăm pe cei care ne arată în felul lor că relativitatea există şi că este singurul stăpân al lumii.

Probabil că incapacitatea asta de a-ţi dezlipi ochii sau urechile de pe un tip care spune miresică e rudă cu fascinaţia cu care se înghesuie lumea să vadă accidente, aceeaşi cu care mergea să asiste la execuţii publice sau îşi arăta zgărieturile contra cost în copilărie: dă-mi cinci lei să-ţi arăt buba. Dar adevărata bubă e că tot timpul avem de învăţat cu atât mai mult cu cât tot timpul ni se pare că am aflat deja totul despre atotputernicia duioasă, voioasă sau agresivă a nesfârşitei prostii omeneşti.

În fiecare dimineaţă pe National Geographic sunt documentare cu africani. În mod normal, orice nuntaş din România poate râde alături de ceilalţi meseni o viaţă văzând cam cum arată o nuntă în deşert, unde nu există case, ci doar paturi sub cerul liber, şi nişte oale alături, în chip de bucătărie americană, foarte deschisă.

Orice doamnă îmbrăcată frumos la o nuntă de pe la noi ar râde până i s-ar desface sarmalele din cap de toate coafurile africancelor, după cum domnii în costume de tergal s-ar simţi doctori docenţi pe lângă bărbaţii din trib care încearcă să obţină bunăvoinţa sexuală a femeilor, rujându-se cu un praf extras din acidul pe care îl conţin bateriile.

Cum totul devine o chestiune de coduri culturale, care ne fac să ne simţim atât de finuţi şi deosebiţi, reciproca nu are cum să fie o probabilitate. Aşa că toată industria asta apocaliptică a evenimentelor de neuitat nu va avea niciodată cum să se oprească, să se uite în oglindă şi să leşine de groază sau de râs, pentru că nimeni nu o să accepte că Borat e viitorul şi că acum Kazahstan înseamnă pretutindeni.

E greu de crezut că pentru foarte, foarte multe perechi de îndrăgostiţi, în anul 2008, în plin avânt al internetului şi al tehnologiilor de teleportare, încă mai inseamnă ceva să îşi facă o fotografie la o barieră, fiecare de cealaltă parte, sau alergându-se pe un stadion pustiu, care este, aşa cum minunat interpreta un participant la nuntă, chiar stadionul vieţii, pe care cu toţii ne întrecem, avem parte de obstacole, de arbitri mai drepţi sau mai puţin drepţi, de galerii entuziaste, de gazon sau de noroi.

Într-un fel, când ajungem să acceptăm că de fapt avem nevoie, că suntem condamnaţi să depindem afectiv de cei de care râdem, înţelegem că planeta este într-un fel salvată, pentru că are măcar o resursă cu adevărat inepuizabilă. Iar când soarele va înceta să mai lumineze, vom şti că am lăsat în univers o amintire. Ceva frumos, deosebit.

publicat în evz, cu voia Marelui Publicist, azi, 29 novembre