Am gătit de curând kestia asta la Timișoara și lumea s-a bucurat foarte tare. E o idee minunată de party sau mic dejun de weekend. Și merge cu spumant, deci stăm liniștiți.
Cum procedăm:
250 g struguri negri, dulci, Hamburg, că se mai găsesc la piață
1 lingură de ulei de măsline
1/2 lingură de balsamico
60 g miez de nucă
2 lg zahăr brun
1/2 lg miere
frunzele de la o crenguță de rozmarin, tocate fin
250 g urdă dulce sau ricotta
100 g unt, la temperatura camerei, adică semitopit sau semisolid
un pic de coniac
4 felii de pîine bună, preferabil integrală,
sare și piper
Cuptorul se încălzește la 180 grade Celsius
Strugurii se amestecă bine cu o lingură de ulei, balsamico, un pic de sare, piper și ce condimente vi se mai par potrivite, dacă vreți.
Se întind pe hîrtie de copt, în tavă de cuptor și se lasă 15-20 de minute. Dulceața și aciditatea din oțet îi vor face irezistibili. Și lipicioși, cum ne place nouă. Ideal ar fi să stea în tavă într-un singur strat, altfel vor lăsa foarte mult sirop. Care nu e rău, poate fi redus un pic și folosit ca un sos și pus deoparte, că e prețios în viață.
Nucile ușor sparte le colorați în tigaie și le adăugați 50 g unt, înainte să fie gata-gata. Stropiți totul cu un pic de coniac, aruncați rozmarinul tocat, așteptați un minut și întindeți să se răcească. O să merite așteptarea.
(Acu ceva vreme am gustat în Londra un toast cam tot pe ideea asta, care avea brittle de nuci. Mie mi se pare exces de dulce, dar puteți încerca și așa. O tigaie încinsă mediu, în care prăjim cu grijă nucile. Apoi adăugăm o linguriță de ulei, zahărul, mierea și niște sare Maldon, dacă e. Nu ar trebui să stea mai mult de 3 minute, cam cît se caramelizează toată kestia. Se toarnă într-o tavă și se lasă la rece, să se solidifice. Vedeți și voi ce vă zice terapeutul despre asta.)
Brînza se bate cu untul moale, sare, piper, pînă devine o cremă fermă, dar ușor de întins.
De aici, începe partea cea mai plăcută. Se prăjește pîinea, se lasă un pic să mai reflecteze, se unge generos cu brînză, apoi diseminăm strugurii, niște sirop, miezul de nucă și Doamne-ajută.
Și să nu uităm ultimele cuvinte ale lui Mihai Viteazu, înainte să își piardă definitiv simțul gustului, prin decapitare:
O secundă pe limbă, o viață pe șolduri.
Lasă un comentariu