petrecerea de apocalipsă

După abrutizarea comunistă, a început acum procesul de tabloidizare şi autocretinizare a populaţiei. Una din preocupările generale e să se identifice doi, trei vinovaţi şi câteva explicaţii care de obicei sunt valabile câteva minute, pentru a menţine audienţa. După asta, justiţia e făcută prin miştouri şi ironii la adresa câinilor şi maşinilor împricinaţilor.

Dacă s-ar goli brusc ţara de prostituate în roz, hoţi moralişti, imbecili de succes şi restul referinţelor mondeno-sociale, media s-ar prăbuşi fără speranţă. Împăratul nu e niciodată gol aici, e tot timpul îmbrăcat în privirile avide ale publicului, niciodată în dispreţ definitiv.

De-asta insistenţa e cea mai sigură cale către admiraţia unor frustraţi de profesie şi mesajul chiar nu mai contează. Voluntariatul inconştient al publicului ajută mult la mersul istoriei.

Poate că suntem într-un perpetuum mobile imperfect, pus în funcţiune de demenţa distructivă a lui ceauşescu, şi care merge uns în continuare. Scopurile s-au schimbat, nu principiile.

Voioşia inconştientă care poate omorî un om şi îşi poate cere sincer scuze apoi, nu se lasă tulburată cu una cu două.

Am prieteni care căută să închirieze o casă care să nu fi fost definitiv pocită de ceea ce învaţă lumea din telenovele şi revistele de specialitate care sunt scrise de fete care se uită la telenovele de serie C.

E uşor să te orientezi între casele distruse şi cele locuibile, pentru că apocalipsul este prezentat ca superlux. Ceea ce arată decent, pentru că nu au avut proprietarii bani să desfigureze, e descris cu o oarecare jenă şi un dispreţ de cunoscător şi de iniţiat în frăţia rigipsului.

Cred că nu e zi în care să nu mă întreb unde a mai dispărut o casă frumoasă, dar sunt convins că or să-mi treacă mirările astea, pentru că există nişte specialişti care aprobă din instinct aceste dovezi că omul rămâne sub vremi. Idioţii au un fler aparte când e vorba să simtă încotro o apucă timpul, pentru că văd că în acele clipe astrale, cei care trebuie sa facă respectate regulile rup bilete la intrare.

Am fost la Casa Minovici, o clădire muzeu. Deasupra uşii monumentale, atârna strâmb un nenorocit de bec economic. Am o repulsie instinctivă pentru această invenţie morbidă şi hidoasă, pentru că simt că lumina asta rece şi chioară va îmbolnăvi de nervi definitiv omenirea fericită că economiseşte.

Specialiştii care au restaurat au umplut baia de faianţă turcească, au vopsit maro o parte din duşumeaua istorică şi abia au fost împiedicaţi să nu dea o lavabilă şi pe şemineul de castel. Am aflat că printre multe alte întrebări naive, un vizitator a întrebat, de exemplu, despre ferestrele construite ca niste vitralii din ochiuri rotunde de sticlă lucrate manual, dacă sunt făcute din funduri de borcane.

E clar că râzi şi nu te mai revolţi la gândul că inginerul colecţionar Minovici ar fi putut aduna cu strădanie multe borcane istorice, pe care le-a decupat cu minuţie de bijutier pentru a-şi face ferestre. Vă daţi seama câte borcane s-au spart? Şi poate că o asemenea poveste ar vinde mai bine decât ideea de a-ţi construi o casă pe măsura lucrurilor frumoase pe care le-ai adunat.

În Berlin s-a demolat aproape tot ce avea legătură cu istoria recentă, ba chiar există o reţea intelectualo-clandestină de ghizi care reuşesc să creeze trasee întortocheate prin oraşul imens şi să arate fragmente minuscule din ceea ce deocamdată a supravieţuit acestui complex istoric de vinovăţie.

Din fericire, la noi au dispărut complexele, totul se face din inimă, pentru că din creier nu se face. Fiind vorba ori de bani ori de prostie, chiar nu are sens să ne facem griji, petrecerea continuă. Şi tot realitatea crează cele mai bune fabule, chiar dacă ele sunt dintr-un spital de nebuni.

Un medic a fost încolţit de un grup de nebuni în bucătărie, aveau şi nişte cuţite şi i-au spus fericiţi că vor să-l gătească pe varză. El a procedat corect şi s-a entuziasmat, cerând amanunte despre reţetă. După ce au stabilit totul, el a făcut o mutră tristă, mai să plângă, şi le-a spus că nu îl pot găti atunci. Nu avem varză, le-a spus, şi nebunii au înţeles că e cazul să o lase pe altădată.

publicat in evz, exact pe 21 februarie 2009