Bă, tu ştii cine sunt eu?!

După milenii de luptă şi evoluţie, în sfârşit se clarifică o definiţie pentru onoare: Bă, tu ştii cine sunt eu?! Cam atât a mai rămas din ceva ce părea că nu va putea fi despărţit de esenţa speciei. Plus noua telenovelă, Onoare şi Nobleţe.

Dacă un cuvânt ajunge să fie scris cu majuscule, e clar că sensul s-a cam dus pe veşnicele plaiuri ale vânătorii. Aşa că din acest calificativ care plasa un om de onoare în acelaşi rând cu bogăţia sau nobleţea sângelui, poate chiar mai sus, nu a mai rămas decât o urmă firavă, confundată jalnic cu orgoliul şi sălbăticia, plus toate complicaţiile codurilor culturale aberante, pe care le construiesc oamenii ca să uite de ei. Aşa că demnitatea sau generozitatea, concentrarea pe sine, ies total din discuţie.

Mi-ai pătat onoarea, eşti un nemernic, deci îmi fac harakiri. Sau, dacă mă gândesc un pic, mai bine îţi fac ţie. De altfel, o mare vină în această agonie fără speranţă o poartă şi confuzia dintre onoare şi principii exterioare. Iar principiile sunt înţelese cu aceeaşi detaşare cu care a înţeles recent o institutie germană specializată în recuperarea banilor pentru abonamente, să-l someze pe răposatul poet Schiller să-şi plătească taxa radio-tv, în caz contrar, torturat chinuri inchiziţe, tribunal, amendă şi dezonoare.

Aşa merge treaba şi totul alunecă încet şi sigur către un fel de: să moară mama, de nu sunt om de onoare, cu orice preţ care nu depinde de mine. În cazul ăsta, dezonoare este ce îmi faci tu mie. Răul sau cum s-o fi numind tot ce-ţi fac eu se presupune că ar trebui să fie pentru tine o onoare.

Din această continuă neînţelegere generală, onoarea a ajuns un fel de somaţie, o scrisoare de ameninţare, o formă de amendare a realităţii. E ceva care se confundă cu bâta de baseball, cu abilitatea de a crea aparenţe cât mai somptuoase şi de a fi oricând gata să îţi remodelezi credinţele, pentru a le putea încălca mai rapid şi mai uşor în momentul următor.

Nu degeaba or fi având succes filmele cu eroi buni şi viteji din antichitate care nu trăiesc decât pentru onoare. Din cauza asta, ei sunt nevoiţi să omoare cât mai mulţi Orci şi alte animale lipsite de bun-simţ şi caracter iar noi ne bucurăm să vedem mult sânge pe pereţi, dar şi o nuntă frumoasă la final, asta în cazul în care nu cedează chiar eroul principal şi învinge post-mortem – deci filmul nu e o comedie.

Dacă te uiţi la televizor o săptămână la rând, te convingi că nu mai are sens să pomeneşti acest cuvânt în afară de cazul în care nu faci parte din vreo grupare mafiotă şi, de bine de rău, ai în job description niţică onoare, ca să nu-ţi crească brusc nivelul fierului din organism. Spui că numai imbecilii nu-şi schimbă părerile şi înţelegi că schimbările de atitudine, de crezuri şi orientare nu sunt deloc ceea ce par şi că e foarte bine să fim atenţi la nuanţe.

Nici măcar la ţară nu mai poţi să descoperi acest al şaptelea simţ care dispare încet, încet, odată cu puţinii bătrâni care îl mai au şi îl păstrează viu în tot ceea ce fac. De la lucruri mici, care par condamnate să fie doar evocate şi după un timp ajung să sune ca şi cum nu au fost niciodată adevărate, până la accesoriile despre care se crede că te fac om (haine, okelari de soare, caracter infect, disperare generalizată), tot ce are legătură cu onoarea devine ridicol, patetic şi untrendy.

Nu mai are rost să tot pomenim de mâna strânsă care ţine loc de acte, respect, până la acel mod de a fi în lume, de a vorbi şi de a acţiona, care te scuteşte şi de sistemul de educaţie şi seamănă teribil cu prietenia cea mai profundă. Deşi gesturile astea organice, de care de obicei te îndoieşti, şi pe care le găseşti la un om pe care ştii că poţi să contezi, nu au nevoie nici de multă apropiere, nici de foarte mult timp. Altminteri, există un răspuns la întrebarea din titlu: bă, deci nici tu nu vrei să ştii.

publicat în evz, pe 1 noiembrie 2008