câte puţin din fiecare

Oare o să se umple lumea de yoghini? Oare o să devină levitaţia obligatorie? Oare au să-i certe învăţătorii pe copiii obraznici, care din plutirea în lotus vor deşuruba becurile din tavanul clasei? Mă obsedează sloganul unei campanii tv pentru cumpătare şi viaţă fără colesterol, care ne îndeamnă să trăim fericiţi consumând: câte puţin din fiecare.

De fiecare dată când mă întorc de la shopping, îmi vine în minte acest dicton dietetic şi mă pocneşte râsul amintindu-mi de coada în care se înşirau cărucioarele pline cu mici kestii strict necesare: 10 kile de carne, 5 de broccoli şi un bax de alge pentru sushi. Aşa, să avem din ce pune pe masă o gustărică, dacă vine în vizită un batalion. Oricum, cuvântul magic criză e pe cale să devină un fel de deci, un înlocuitor al tuturor răspunsurilor rămase fără întrebare.

Dar dincolo de ce aflăm de la ştiri zilnic şi de toate celelelalte surprize, surprize care vor intra în scenă de acum înainte, s-ar putea găsi şi o altă perspectivă asupra acestei aventuri. Ştiu de la toţi bătrânii din familia mea că pâinea nu se aruncă. Probabil că încercările prin care au trecut bunicii, străbunicii şi stră-străbunicii noştri au sedimentat la un moment dat în conştiinţa timpului lor respectul pentru lucrurile care ne ajută să trăim.

Poate din cauza asta, bunicul meu aromân transforma pâinea în pesmeţi, când simţea un surplus de pâine proaspătă în casă. Mie mi se părea destul de hazlie, dacă nu ridicolă, insistenţa cu care acţiona, dar amintirile lui despre nişte timpuri ceva mai grele m-au convins să o las mai uşor cu ironia.

Pe urmă sunt toate mătuşile care din nişte ingrediente pe care nu le vom vedea niciodată expuse în showurile de bucătărit, pentru că nu sunt nici teribil de aspectuoase, nici suficiente, încropesc nişte mâncărici care te fac să te închini şi să-i mulţumeşti lui Dumnezeu şi înainte şi după masă. Privind de aici, o parte din campaniile astea destul de patetice legate de ocrotirea mediului şi cruţarea resurselor încep să sune ceva natural, dacă scoatem din ele activismul şi marketingul exaltat.

Rămâne la suprafaţă un pic de echilibru, poate că începe să se vadă mai bine ce e în jur şi funcţionează un pic mai armonios empatia, dacă nu şi solidaritatea. Sigur că sunt mai multe şanse ca dezumanizarea galopantă să fie cel mai firesc efect al acestor vremuri interesante şi nu capacitatea de a înţelege care sunt cu adevărat nevoile noastre.

Abia acum se poate vedea ce înseamnă şi cum funcţionează caritatea, cum se trăieşte credinţa, la ce folosesc toate cuvintele şi conceptele astea generoase şi atât de vaste, care fac bling-bling pe la conferinţe de presă şi plici-plici după.

Şi tot acum se poate vedea mai bine ce rămâne în jurul nostru după ce dispar accesoriile, după ce excesele se retrag încetul cu încetul, ca apele după inundaţie, lăsând în urma lor noroiul care trebuie spălat. după ce aparenţelor începe să le cadă faţa şi poate părea din ce în ce mai absurd să umpli frigidere cu mâncare pe care ai s-o arunci.

E posibil să fie şi o şansă de a reflecta pe viu şi rapid asupra sursei bucuriilor noastre, atâtea câte sunt şi de a putea face singuri un best of, care să nu aibă nevoie de portbagaje şi rafturi pline de obiecte pe care ne bucurăm să le tot târâm în vizuina noastră minimalistă. Am găsit un citat despre această înţelepciune de a renunţa periodic la tot ce ai adunat, la toate obişnuinţele şi micile plăceri care se transformă în povară, tocmai la un părinte al excesului, luxului şi lipsei totale de contact cu criza locurilor de muncă.

E vorba despre Karl Lagerfeld, care emite această sentinţă pe un post de radio personal, creat special pentru el şi gusturile lui muzicale într-un joc pe computer, GTA. Zice marele Karl că cea mai importantă piesă de mobilier din casa oricui este coşul de gunoi. E dificil de meditat pe marginea lui, ca atunci când stai rezemat de o fântână, pentru că se umple atât de des cu lucruri nefolositoare ţie, dar importante pentru alţii. Sau cu cele care ţi-ar fi de mare folos dacă le-ai vedea şi le-ai înţelege.

Am citit de curând o carte cu poveşti armeneşti şi mi-a plăcutla nebunie o formulă de final: Şi au căzut din cer trei mere: unul pentru povestitor, unul pentru ascultător şi unul pentru cel ce trage cu urechea.

publicat în evz, sâmbăta trecută, pe 31 ianuarie, anul ăsta