Ce mişto!

A fost foarte mişto să văd lacrimi de bucurie în ochii tatălui meu la concertul Rolling Stones. Tatăl meu a împlinit 70 de ani şi probabil că nu-şi mai imagina, la fel ca mulţi alţii, chiar mai tineri decît el, că o asemenea debarcare ar mai putea fi posibilă.

De altfel, am întâlnit acolo multe priviri împăienjenite de o fericire pe care rar o poţi admira pe viu în mulţime. Ochii funcţionau ca nişte semne de recunoaştere, ca nişte decriptoare de parole: şi tu? Da, şi eu.

Pentru cei care s-au concentrat pe alte direcţii, e greu de înţeles senzaţia asta stranie că oasele îţi sunt pline cu aer, că ai dansa la nesfârşit, deşi nu mai poţi, că lumea este o plajă nesfârşită la capătul căreia te aşteaptă o oboseală de şaman întors din călătoria în cer. Ziceai că a dat cometa peste oameni, că le-a luat minţile şi le-a lăsat doar un zâmbet uimit.

Din starea asta, îmi par de neînţeles discuţiile atât de plicticoase despre organizare, obligatoriul examen indignat al lucrurilor care nu au nicio legătura cu esenţa kestiei. Ca de obicei, meditaţiile se fac pe negativ şi trebuie să arate, fireşte, că nu e totul nici chiar aşa de simplu, nici chiar aşa de bine. Un fel de: totuşi, e nasol în lume.

Această preocupare le poate lua unora o viaţă – şi treaba lor. Îmi povestea unul dintre profesorii mei din facultate că a mers la teatru împreuna cu două persoane feminine, la nu ştiu ce piesă de Shakespeare.

Şi, la ieşire, ochi daţi peste cap, vai, dar Iureş ce superb a fost, dar Oana Pellea, dragă, e extraordinară, dar muzica, dar regia, dar costumele, dar şi proştii ăştia din sală – pînă cînd domnul simte nevoia să aşeze puţin lucrurile în ordine şi adaugă: Dar şi Shakespeare!

În definitiv, e vorba despre muzică, despre cinci muzicieni (cu tot cu basistul negru) care au cîntat pe o scenă mică, în lumină albă, în mijlocul a 60.000 de oameni care se mişcau şi cîntau şi îşi fluturau mîinile la unison.

Nu artificii, nu ecrane uriaşe, nu dansatoare, niciun element spectaculos, doar nişte tipi care ne-ar putea fi taţi sau bunici şi care au făcut praf, timp de două ore, cele mai respectate şi admirate complexe şi prejudecăţi ale civilizaţiei noastre. Şi au cîntat la fel de-al dracului ca pe discurile zgîriate pe care i-am descoperit pe la 10 ani.

Asta nu e nici exorcizare, nici eliberare de sub dictatura mitocaniei, nici anticomunism sau vreo revanşă a hippioţilor persecutaţi, niciun tratament de întinerire, nici vreo creştere a indicelui de ţară sau vreo admitere de orice fel. E ceva ce poate fi trăit sau poate fi descris la nesfîrşit prin ceea ce nu este. Ar fi, poate, o încurajare spre o formă de solidaritate în care reuşim să nu ne uităm strâmb unii la alţii, când ne vine să ţopăim de bucurie că suntem vii şi că facem parte dintr-un spectacol atât de frumos, uneori.

Eu am luat foarte personal concertul ăsta, fără să fiu deloc genul nostalgic, şi am încercat să-mi amintesc de câte ori în ultima lună am fost aşa de explodat de o stare în fond atât de simplă, nivelul de bază al oricărui extaz sănătos. Şi am descoperit, în mod evident, că am avut mai multe motive foarte puternice decât stări duse până la capăt.

Am procedat şi eu ca spectatorii care au fost educaţi să stea frumos, jos, la concert, când Mick Jagger alerga ca un electron pentru prima dată în faţa lor. Oameni care merg la teatru ca sa le fie frig, cum spunea Gellu Naum. E tot timpul nevoie de cîte un şoc din ăsta, ca să vezi cam prin ce zone, mai mult sau mai puţin virane, te situezi cu entuziasmul şi cu puterea de a te sincroniza cu stocul personal de endorfină.

Fără a teoretiza prea tare, e foarte mişto să nu ajungi atât de amorţit încât să fii în stare să te buşească uşor plânsul de bucurie, chiar şi cu riscul ca situaţia să fie tratată ca o cedare de nervi. Sau să râzi de plăcere, ascultând muzică în maşină, făcând gesturi obscene cu limba participanţilor la trafic, dezgustaţi de chitările electrice.

În aceeaşi ordine a întâmplărilor mişto, nu mă pot abţine să nu-mi amintesc de prietenul meu, pescarul Ionuţ, care îşi plimba recent tatuajele maiestuoase printr-o cherhana cu linii minimaliste, pe malul mării, parfumat cu Jean-Paul Gaultier. El m-a întrebat într-o dimineaţă cu apă foarte rece dacă am făcut baie, eu i-am zis că da şi el m-a avertizat: Nu mai intra în apă, Răzvane, că or să-ţi crape caisele! Păi, după concertul ăsta, concluzia e atât de simplă: caise să fie, că apa se încălzeşte.

 

Acest text a fost publicat în Evenimentul Zilei pe 21 iulie 2007. Pe stadionul Lia Manoliu, pe atunci, au fost cam 60.000 de oameni, vreo 40 de grade şi probleme mari cu răcoritoarele. Agenda publică a fost inundată cu discuţii despre apă. Unii spectatori au mâncat îngheţată şi au dansat, alţii s-au gândit la cât le e de sete şi uite cum s-a făcut, brusc, 2015.

Pam, pam!