Che Guevara noastră cea de toate zilele

Ce tricou ne luăm pentru când vrem să părem tineri şi dezlănţuiţi?

Mai merge modelul roşu cu revoluţionar încruntat, pe care îl poartă vânzătorii de banane din piaţa Matache?

Ce spune stiliştii din mediul rural?

Dacă se poartă din nou Che Guevara şi în vara asta, poate revin şi flauşaţii albi la şlapi albi. De la şlapi albi pînă la un SUV alb, nu e decât un pas.

Apropo de asta, cunosc nişte tipi simpatici care se gândeau să lipească în semn de protest nişte stickere cu pete de vacă pe maşinile mari şi albe din oraş.

Îmi aduc aminte că şi eu am reuşit să enervez un posesor de maşină supersport, albă, când i-am sugerat să-şi pună o cruce roşie pe capotă. Dar să rămânem oameni şi să ne gândim la puritatea ghioceilor albi, a căror apariţie în curtea casei lui Ion Creangă, de la Humuleşti a ajuns să constituie o ştire în jurnalul tv.

De-asta eu cred că trăim printre idealişti şi că obsesia asta pentru marele Che e doar una din feţele iubirii profunde pentru oameni a celor care au nevoie de un tricou din bumbac şi nu stau mult să aleagă.

O să apară în curând un nou film despre cubanezul martirizat de ignoranţă şi KGB, al cărui scenariu e construit pornind de la jurnalele lui, pline de gânduri sensibile şi iubire pentru reacţionarii pe care nu găsea timp să-i împuşte.

Am observat că discuţiile despre cea mai cunoscută fotografie din lume, se încheie nervos în jurul ipotezei că Che a fost un criminal, dar că a murit pentru o idee. Ce păcat că era proastă. Tricourile să fie bune, măcar.

publicat în şapte seri, 5 martie 2009,