Chinuie-mă, să simt că trăiesc!

Masochismul, ca şi sadismul, ar trebui să fie trecute pe lista cultelor oficiale. Ritualurile suferinţei autoprovocate sunt asimilate mai iute decât aritmetica, în acelaşi timp cu mersul pe jos. Chiar dacă nu sunt trecut în programa oficială, aceste învăţături care te ajută să faci repede riduri de klingonian pe fruntea speriată de bombe, sunt predate de oricine, sunt cel mai răspândit program open-source, pe care fiecare îşi clădeşte mica lui platformă de nefericire şi neputinţe.

Prima lecţie predată spune că prezentul şi locul în care te afli sunt sursa veşnică a tuturor relelor, sunt izvorul minunilor întunecate din viaţa ta şi că totul se explică aşa, în timp ce distanţa le rezolvă deja pe jumătate, poate chiar din momentul decolării.

A doua lecţie spune că nu depinde de tine, sau că ceea ce depinde, nu contează suficient cât să răstoarne balanţa şi asta dovedeşte că tu eşti un inocent, că te-ai născut condamnat într-o lume dezlănţuită care te vânează ca pe o floare de colţ.

Consecinţa e că nu are sens să te strădui foarte tare şi că tot ceea ce trebuie să faci este să te adaptezi, indiferent ce apuci să înţelegi că înseamnă asta. Dacă ţi se pare că înseamnă umilinţă, e ok, dacă pare că e mai bine să stai în banca ta, e perfect. Dacă începi să vezi că toate locurile sunt deja ocupate, merge să te apuci să cauţi kestii spirituale fără speranţă.

Lucrurile despre care se spune în reviste că ar conta nu au cum să funcţioneze împreună, aşa că un sacrificiu, cu tot cu sentimentele înălţătoare care îl însoţesc, plus excitarea firească a ego-ului, pare întotdeauna soluţia salvatoare. Aşa că dispar de pe listă toate lucrurile despre care ori ţi s-a spus, ori ai fost lăsat să bănuieşti că nu au ce căuta în viaţa ta, că nu ţi se potrivesc sau că sunt aşa şi pe dincolo, o demonstraţie clară că nu eşti cel care pari să vrei să pari a fi. Asta e o formulă bună pentru ceea ce rezultă.

Adică o frustrare care de cele mai multe ori îşi montează o aureolă justiţiară şi începe să pună totul la punct, reglează cantităţile şi dozajele, crează reţetele, sentinţele şi mai ales planul de acţiune. Iar planul de acţiune se încheie cu lecţia a patra, care spune să scoţi din viaţa ta lucrurile care te bucură, care te hrănesc, care te fac să simţi că ţii legătura cu tine şi că ştii foarte bine cine eşti.

Partea asta, care nu are nicio limită, nicio regulă, în care totul se reinventează cu viteza gândului, este cea mai reprimată, e cea mai pustiită zonă de conflict. Se pare că anatomia dorinţelor are mult mai multe zone părţi ruşinoase decât ne închipuim, pentru că orice se poate transforma în greşeală. Adică, libertatea înseamnă să ştii ce se cuvine şi ce nu, ce ar trebui să faci, să-ţi doreşti, ce se potriveşte cu ceea ce crezi tu despre tine şi ceea ce cred alţii că meriţi.

De aceea, detaliile sunt primele care sunt anihilate în această luptă pentru corectitudine interioară, detaliile nu contează, e vorba doar despre funcţionalitate şi ea, doar ea, face legea. Aşa că toate cotloanele, toate amănuntele misterioase sunt date la o parte. Mai rămân o vreme acolo lucrurile stupide şi nefolositoare care te bucură, toate alegerile justificate de plăcerea jocului, dar nici ele nu au viaţă lungă, pentru că sunt multe reguli de respectat şi pentru că nimeni nu are timp de prostii care în fond înseamnă detalii.

Detaliile sunt o prostie, la fel ca şi plăcerea de a conduce o anumită maşină, de a bea un anumit vin, de a respira un anumit aer, de a citi într-o anume lumină, de a sta să priveşti norii, aşa, pur şi simplu, deşi nu e nimic din toate astea trecut pe ordinea de zi. Restul îl face fiecare singur, arestând scurt momentele de libertate ale celuilalt şi având grijă să şi le omoare zilnic pe ale lui.

Suferinţa scuză mijloacele. Executăm programul de existenţă şi ne vedem de treaba altuia până nu se mai simte nimic.

publicat în evz pe 15 noiembrie 2008