Colecţia de strigăte

Sunt sunete, mirosuri, culori şi forme care pitesc undeva la umbră genomul unei umanităţi înghiţite de o tihnă uriaşă.

Totul se petrece printre case vechi tuflite de arşiţă, pe străzi cu caldarâm şi trotuare aruncate în aer de rădăcinile copacilor, la adăpostul unei vegetaţii exuberante şi bătrâne, în care se rătăcesc mirosurile unei veri fără început.

Aici paşii sonori ai trecătorilor ezită, încolăciţi în nostalgia dulceţurilor, în chemarea corpolentă a ardeilor umpluţi, în parfumul insuportabil de senzual al strugurilor, în răcoarea care clatină încet aripile capotului unei gospodine în aşteptare.

Aici timpul trece, grăsuţ, pătat de grăsime şi

vinişor, şi ia cu el tot ce aruncă oamenii: texturi, arome, cuvinte, rosturi, iaurgii, zarzavegii, bragagii şi alţi oameni care ajutau viaţa să semene cu o masă bună sau cu o petrecere frumoasă.

Imediat după asta, de zeci de ani, se aude chemarea ascuţită, de sirenă buhăită şi arsă de soare, a negustorului de haine sau fiare vechi.

Acelaşi strigăt, oriunde, pe orice stradă, oricând, în orice oraş, dintotdeauna. Acelaşi cal răpciugos, aceeaşi voce de femeie scundă, încruntată şi mustăcioasă, aceeaşi litanie aspră: Fiare veeechi, haine veeechi looom! Nici un semiton mai sus sau mai jos, nici o greşeală de frazare.

Poţi crede că e un ecou al unui strigăt foarte vechi. Ca să nu piară, nu e rău să strigi şi tu, ca toţi copiii care l-au auzit: Fiare vechi, haine vechi, ia-l pe tac-tu de urechi! Şi apoi să fugi râzând înapoi în grădină.