Ne mai întrebăm uneori ce sens are viața asta fără rost.
Nimic nu mai e cum a fost. nici măcar parizerul, care a ajuns să fie numit țărănesc şi chiar boieresc. Duamnesfinte, ce de parizer mai haleau răzeşii lui Ştefan şi frații Jderi.
Da, da, da, istoria are incă multe taine, nîna, nîna!
De când au apărut covrigii umpluţi cu crenvurşt, parcă altfel te bucuri de un somon de acvacultură. Şi nu poţi să nu răsufli uşurat la apariţia covrigilor cubaneji, făcuţi după reţeta, chipul şi asemănarea lui Ibrahim Ferrer şi a comunismului.
Ar trebui să fie cei mai sănătoşi, pentru că ar trebui să fie făcuţi, ca majoritatea lucrurilor din comunism, din mai nimic. Deci, doar cu suflet. De aia nici nu par să aibă greutate, de asta îşi cumpără fetele mai plinuţe, aflate în căutarea iubirii adevărate, vreo 10 bucăţi, pentru că aceşti covrigi contemporani conţin doar aer de munte şi cele mai calde urări de sănătate. Faptul că există nu înseamnă că ar putea să aibă calorii în ei sau prostii din astea.
Nu am uitat de simigeria din Brăila, unde mergeam cu bunicul meu la covrigi care ieşeau atunci din cuptorul mare de după tejghea, denşi, grei, perfecţi alături de un kefir în sticlă de ciob, care era sigilată, sanki, doar cu un capac de staniol. Cred că dacă pronunţai pasteurizare atunci, intrai la hărţuire sexuală. Miezul covrigului se desprindea fâşii, ca un cozonac bun. Iar unul cântărea cam cât 10 covrigi aşa cum sunt făcuţi azi.
Aparent în acelaşi context, îmi aduc aminte că pe cel puţin două viniluri Queen (A night at the opera si Jazz, sigur) era scris destul de mic, după toate creditele şi mulţumirile: No synthesisers! o luptă încheiată tragic pe Innuendo. pe The Game, rectific.
It has run the chicken with the thread. a fugit puiul cu aţa, adică.
Dar l-au prins cei de la kfc şi au făcut multe pulpe şi aripioare din el.
Am rămas cu acest sentiment că toate dereglările sunt perfect coerente, revolta şi nostalgia sunt nişte glume proaste.
Sper doar că peste câteva zeci de ani sociologii şi antropologii au să îmi dea dreptate şi au să numească tot ce vedem azi: Sindromul Drăgăşani.
Adică declicul, tipping point-ul care a făcut ca în magazinele de încălţăminte – de pantofi, cum le spunea pe vremuri – să ajungă să se găsească aproape doar tenişi.
Iar lumea găsea asta normal.
(pe generic se aude corul madrigal cântând îngereşte:
O, ce buena vista minunaaaaată, din Havana se araaaaată…)
Lasă un comentariu
6 February 2014 la 06.02.2014 11:35
…si cand te gandesti ca era o vreme cand, dupa ce terminai de citit un articol, comentai pe loc, de dragul conversatiei, nu pe Facebook, de dragul reach-ului.
6 February 2014 la 06.02.2014 11:48
E mai comod asha. Si nici nu trebuie sa citesti decat titlul.
6 February 2014 la 06.02.2014 20:03
The Game (1980) a fost albumul pe care Queen “a pierdut lupta” cu sintetizatoarele. Au facut o pace lunga si fructuoasa 🙂
6 February 2014 la 06.02.2014 21:24
Cu toată aroganţa tinereţii mele şi a inteligenţei pe care mă simt nevoit să mi-o asum, tare mă tem că va veni o zi, când voi fi şi eu un nostalgic al zilelor astea, cu Centrul Vechi plin de maimuţici cu copane goale şi potcovite cu tocuri, de cercopiteci cu gulerele ridicate la tricou, de romul pe care îl beau acum şi pe care atunci nu-l voi mai găsi pe piaţă şi chiar dacă îl voi găsi, tot nu va fi ca ăsta care vorba ceea nici el nu e cum era ăla de pe vremuri. Voi privi la mutrele bărbierite ale copiiilor de hipsteri, care probabil vor fi hipioţi de-al doilea val şi ronţăind covrigi uscaţi la terasă voi spune şi eu: “Apăi pe vreme mea…”, apoi voi scutura firmiturile de pe tricoul cu Bob Marley pe care nu l-am avut la tinereţe şi mă voi duce într-o speluncă cu PC-uri să bag un Counter Strike cu ceilalţi pensionari.
6 February 2014 la 06.02.2014 22:03
Corect.
6 February 2014 la 06.02.2014 22:05
Eu nu sunt nostalgic. Covrigii erau foarte buni si fundamental diferiti de ce se vinde acum sub aceasta titulatura. Altfel, esti suficient de sympathique incat sa putem ciocni impreuna un rom care nu va mai exista peste 200 de ani.
8 February 2014 la 08.02.2014 18:31
Mda, covrigarie de-asta am avut si noi la Macin, ‘covrigarii’ care lucrau acolo mi se pareau niste eroi de legenda vesnic transpirati si trudind. Drept e ca la Braila am descoperit combinatia covrigi cu sana. In rest … aferim efendi Exarhu!
9 February 2014 la 09.02.2014 09:19
Undeva, in niste vii de langa Macin, am cules migdale. Data viitoare cand ajung in Braila, merg sa verific simigeria. Ultima oara am gustat acum 15 ani, cred.
13 February 2014 la 13.02.2014 18:05
Oricum, razesii si boierimea se desfatau cu aer de munte şi cele mai calde urări de sănătate, atat le mai trebuia sa fie bariera de ultim ceas impotriva transformarii Europei centrale in pasalac: parizerul.:D
Ultima oara acum 15 ani? Nostalgia gustului si-a facut simtita prezenta in articol! Bun. Si gustul si articolul.
14 February 2014 la 14.02.2014 10:48
Multumesc. Next time cand ajung in braila, vin cu update pe gust.
16 February 2014 la 16.02.2014 11:13
daca tot vorbim de ce nu mai e demult, dintre povestile tatei din copilarie, atat de palpitante parca-s mai multe vieti, imi amintesc cum povestea de un cofetar evreu care avea in atelier hartie pergament lipita pe pereti si invartind compozitia din rahat, o proiecta in suvite groase pe pereti si o lasa sa se usuce.De-acolo e mai dadea copiilor inainte de a o portiona.Si facea bomboane incredibil de bune , vandute la pret minuscul prin patruzeci si ceva.ehei…