Decât atât, decât

Un prieten mi-a oferit ceea ce credeam că e forma supremă de aberaţie nascută din utilizarea lui decât. O vânzătoare i-a spus scuzându-se: decât atât avem, decât. El a făcut o criză de râs şi a ieşit fără să mai poată cumpăra ce căutase. Când mi-a povestit, mi s-a tăiat răsuflarea ca în fața unei capodopere.

Atunci am şi avut o viziune a unui viitor foarte apropiat în care copiii vor recita cu voci drăgălașe: eu decât am trei picioare şi abia mă mişc, ţop, ţop. Sau: O, rămâi decât la mine, etc, ale tale doruri toate decât eu ştiu să le-ascult. Ca şi în cazul demodatului Deci, apare uneori o molimă de vorbire care anulează toate diferenţele între clasele sociale.

Astea sunt momentele astrale în care se formulează întrebări fundamentale: pot să iubesc o fiinţă care spune: imi place decât să stau cu tine, sweetheart pentru că eu pe tine te iubesc, decât?!

E indulgenţa o formă de indiferenţă la fel de practică precum nesimţirea? Nu-mi imaginez ceva mai amuzant decât o scrisoare de dragoste serioasă, plină de greşelii de ortografie, cum ar spune autori.  Am exagerat când am spus că se anulează toate diferenţele. Încă îţi poţi da seama că retardatul a făcut liceul chiar în oraș, pentru că vorbitorii lipsiţi de rafinament îl plasează pe decât imediat după predicat sau substantiv.

Eu decât mi-aş petrece restul vieţii cu tine, pe o insulă pustie. O persoană de bun gust încheie fraza cu decât, la adăpostul unei virgule. E clar că dacă foloseşti multe virgule eşti elegant. Cel mai fin este totuşi să dublezi adverbul, tocmai pentru a întări restricţia pe care o exprimă. Eu decât pe tine te iubesc, decât – este formula ideală.

Asta arată că farmacista care l-a terminat de râs pe prietenul meu avea o educaţie aleasă şi a încercat decât să se exprime la standardele cele mai înalte, decât. E clar că un singur decât nu mai e suficient, decât. Sunt convins că decât va schimba definitiv România, mai mult decât politicienii și conspiraţiile secrete. Totul e posibil acum, nimic nu mai ne împiedică.

Poarta către uniunea naţională a tuturor idioţilor e deschisă de acum tot timpul, decât. Iar din punct de vedere minimalist poate fi orice, la perfecţiune – brand de ţară, slogan electoral, nume de multinaţională specializată în orice.

Îmi place mult senzaţia de urgenţă pe care o exprimă, ador fermitatea, seriozitatea, laconismul plin de subtexte, aerul său de vocativ etern care te face să simţi că e mereu nevoie de un semn al exclamării.

Am descoperit şi formula de superlativ, care, de altfel, l-a precedat – şi nu poate fi ceva mai nobil ca o astfel de filiaţie: numaidecât.

Dar cel mai tare mă înfior de mândrie imaginându-mi generaţiile care vor veni şi care, atunci când vor ajunge pe cele mai înalte piscuri, cu privirea pierdută în zări li piciorul aşezat mult deasupra nivelului mării, vor putea spune totul dintr-o suflare: Decât!

Iar la final, Nihil sine Deo se va putea, în sfârșit, traduce frumos prin:

Decât nimic fără Dumnezeu, decât.