Efectul Lucifer

E posibil ca în fiecare din noi să stea la pândă un gardian. Un psiholog şi profesor american, Philip Zimbardo, a transformat 18 studenţi, prin tragere la sorţi, în prizonieri şi gardieni.

Celebrul experiment din 1971 (The Lucifer effect. Understanding how good people turn evil) ar fi trebuit să dureze două săptămâni, timp în care fiecare participant

câştiga 15 dolari pe zi. Câteva laboratoare din subsolul secţiei de psihologie a universităţii Stanford au fost transformate în celule, iar carcera a fost improvizată într-o debara. A fost adăugat un sistem de supraveghere audio/video şi unul de comunicare cu cele trei celule în care erau înghesuiţi câte trei deţinuţi voluntari, supravegheaţi de câte trei gardieni, care lucrau în schimburi de 8 ore.

Studiul ar fi trebuit să ofere informaţii noi despre comportamentul uman în detenţie, indiferent de care parte a zăbrelelor se află subiectul. Cu acordul lor, cei din echipa deţinuţilor au fost arestaţi cu sirene şi cătuşe în propriile locuinţe, sub privirile stupefiate ale vecinilor, care nu-şi închipuiau într-o paşnică duminică după-amiază că tânărul drăguţ de alături ar fi participat la un jaf armat, cum scria în ordinul fictiv de reţinere.

Gardienii şi-au creat regulile, pornind de la cele deja existente şi ajutaţi de un fost profesionist, care a încheiat experimentul într-un dezgust profund faţă de propria persoană. Deţinuţii aveau aşteptări minime şi o solidaritate care avea să dispară în două zile.

Nu-i diferenţia iniţial nimic, toţi participanţii erau psihic şi fizic sănătoşi, educaţi, inteligenţi şi aparţineau clasei mijlocii. Deţinuţii au primit un fel de cămăşi, au fost raşi în cap, li s-au atribuit numere în locul numelor şi purtau la glezna piciorului drept un lanţ greu, cu lacăt, care le aducea aminte şi în timpul somnului că nu sunt liberi.

Gardienii purtau ochelari de soare cu lentilă oglindă şi aveau grijă ca cei supravegheaţi să nu aibă niciun reper legat de timp sau orientare spaţială. Prima lor acţiune de instituire a autorităţii s-a petrecut la ora 2 dimineaţa, când i-au trezit pe deţinuţi pentru a-i număra şi pentru a-i obişnui forţat cu noile lor identităţi, adică numerele imprimate pe faţa şi spatele cămăşoiului-uniformă.

Deja a apărut prima pedeapsă pentru abateri simple: flotările, foarte folosite, de altfel, la Auschwitz, unde gardienii obişnuiau să se şi urce în picioare pe deţinuţi. Şi imediat, în dimineaţa celei de-a doua zile, supraveghetorii au avut de înfruntat prima rebeliune. Deţinuţii s-au baricadat cu paturile, şi-au dat jos cămăşile inscripţionate şi au început să îi înjure şi să-i batjocorească.

Rezistenţa a fost învinsă cu ajutorul extinctoarelor, imediat a fost inventată o cameră pentru privilegiaţi şi a fost semănată grăunţa neîncrederii printre deţinuţi. Din a treia zi, cei închişi erau convinşi că gardienii au fost aleşi aşa încât să fie superiori din punct de vedere fizic, deşi nu era absolut nicio diferenţă între ei. Cel mai dur a fost poreclit John Wayne şi o sinistră coincidenţă face ca la Auschwitz cel mai crud gardian să fi fost poreclit Tom Mix, predecesorul lui Wayne în istoria macho-ismului cinematografic american.

Eliberarea unui deţinut aduce şi zvonul unei evadări în masă, organizată de el şi prietenii lui, multă panică şi deblocarea limitelor de cenzură a abuzului. Cel plecat a fost înlocuit de un voluntar din panelul de rezerve, care intrat în greva foamei, cerând să-i fie respectate drepturile şi demnitatea. Ceilalţi deţinuţi l-au văzut însă ca pe o sursă de necazuri, mai puţin ca pe un erou, şi s-au delimitat atât de tare de el, încât nu au fost de acord să doarmă fără pături pentru ca el să fie eliberat din carcera în care nu avea cum să doarmă lungit.

Vizita părinţilor şi rudelor a fost la fel de teribilă în descrierea relaţiei absurde dintre cetăţean şi autoritate. O mamă, care a spus că nu l-a văzut niciodată atât de obosit şi deprimat pe fiul ei, a fost convinsă de soţ că e suficient de puternic pentru a rezista acestei probe de bărbăţie şi că, oricum, domnii supraveghetori ştiu mai bine cum stau lucrurile. Copilul era foarte aproape de prăbuşire.

După numai cinci zile, tabăra deţinuţilor era psihic decimată, dezbinată şi total la îndemâna abuzurilor taberei gardienilor, care în ciuda programului dificil şi plicticos nu a înregistrat întârzieri sau absenţe, nemulţumiri de orice fel sau cereri de suplimentare a remuneraţiei. De altfel, la finalul brusc al experimentului, care a venit în a şasea zi, gardienii au fost singurii care au regretat întreruperea acestui joc.

E foarte posibil ca autorul acestui studiu să fi auzit de Fenomenul Piteşti, unul din pragurile mizeriei umane practicate de regimul comunist, care a transformat deţinuţii în călăi şi torţionari pentru ceilalţi deţinuţi. Cele şase zile de studiu pe oameni au condus la concluzia că nimeni nu este suficient de pregătit pentru a rezista forţei răului şi că eforturile fiecărui individ care crede că morala e ceva mai mult decât un cuvânt, ar trebui să meargă în această direcţie.

Poate nu întâmplător, la ceva timp după această experienţă cumplită, doctorul Zimbardo a creat proiectul Hero, o organizaţie care crede că în fiecare dintre noi există mai degrabă un erou în aşteptare. Un fel de: How good people turn better.

PS: Pentru restul poveştii, recomand: http://www.prisonexp.org/ şi http://www.lucifereffect.com/heroism-signup.htm

 

publicat pe 3 iunie 2010 in EVZ