Funeralii mondiale pentru Michael Jackson

În mod normal, toate guvernele lumii civilizate, de dincolo sau dincoace de toate cortinele de fier ar trebui sa declare doliu naţional şi să organizeze ceremonii pentru cel mai bun moonwalker din univers.

Ar fi singurul gest posibil de respect şi de recunoştinţă faţă de unul dintre cei care au făcut o mare parte din omenire mai fericită decât au reuşit vreodată politicienii şi restul găştii de băieţi care se ocupă de macrodestinele noastre.

Să reuşeşti, dincolo de regimuri politice şi economice, dincolo de războaie, teroare, stress, singurătate şi izolare, să aduci la unison sute de milioane de oameni – atât de diferiţi în aparenţă – în starea de libertate prin muzică şi dans e un har pentru care toţi suntem datori cu

o foarte mare reverenţă.

Să iasă preşedinţii, prim-miniştrii, generalii şi marii strategi ai imbecilizării şi să spună, Jacko, ai fost mai tare decât noi, bravo. În ciuda eforturilor noastre de a-i ţine pe ăştia mici la ralanti, tristuţi, consumatori cuminţi şi pasivi, uite că tu i-ai făcut să se simtă bine şi singuri, şi împreună cu ceilalţi.

Ai reuşit să-i convingi că viaţa e mai frumoasă dacă îţi ascultă discurile până când rămân fără şanţuri, că totul e plin de iubire şi sens, atunci când dansezi cu iubita şi prietenii şi toţi necunoscuţii care trăiesc acelaşi lucru simplu ca şi tine.

Norocul nostru a fost că ai cam pierdut direcţia şi ai exagerat pe parcurs şi am reuşit să salvăm aparenţele în ultimul moment, astfel încât să se înţeleagă limpede că pentru tot ce s-a întamplat a fost în mare parte numai vina ta.

E mai bine să nu rămână multă lume cu sentimentul că ai făcut ceva din disperare, suferinţă şi fragilitate. Era riscant să rămâi doar un supererou al ringului de dans, aşa că deşi nu dăm impresia, chiar ne bucurăm că ai devenit cel mai cunoscut simbol al pedofiliei şi că încă o dată ai reuşit să-i faci pe oameni să se simtă bine cu bancurile pe care tu şi numai tu le-ai ajutat să circule pe seama ta.

În felul ăsta nimeni nu are cum să bănuiască nicicum că nu eşti de pe lumea asta şi că tocmai din această cauză trebuie să fii cântărit cu greutăţile pe care le foloseşte orice vânzător la tarabă, chiar şi dacă aşează în taler un sac cu diamante.

De-asta nici nu facem mare caz acum, îi lăsăm pe domnii scrupuloşi de la ştiri să povestească tot ce ai făcut, să mai treacă o dată în revistă catastrofa vieţii tale personale, ca să se vorbească un pic despre vechiul raport dintre sistem şi creaţiile sale pe care le înghite, despre slăbiciunile şi ciudăţeniile care iau asupra lor tot ce nu trebuie bănuit sau rostit.

O să le cumpărăm celor dragi tricouri şi discuri cu tine şi ne vom pierde în rândurile asistenţei îndurerate. Sigur că râdem şi noi când îi vedem pe colegii tăi cum spun că plâng şi ştim şi noi şi ştii şi tu că atunci când erai atacat din toate părţile şi totul se destrăma în jurul tău, nu era timp de solidaritate.

Asta apare doar atunci când oamenii se simt în siguranţă, nu când se pot expune alături de tine sau când chiar te-ar putea ajuta.

La fel ca şi oaia, superstarul este o marfă bună şi viu şi mort. De-asta trebuie stors de potenţial fără milă, de-asta ştirile seamănă cu o cină a canibalilor, după un linşaj cu lacrimi în ochi.

În câteva ore de când a explodat vestea se adunaseră 65 de milioane de căutări pe internet, audienţa CNN a crescut exponenţial cu suspansul, criza din Iran şi dispariţia lui Farah Fawcett au fost înghiţite de un thriller corect politic.

Probabil că acum lumea reia lista celor care ne-au făcut de-a lungul timpului să ne simţim mai vii, mai liberi şi mai frumoşi: Hendrix, Morrison, Elvis, Freddie Mercury, Lennon şi poate îşi dă seama că odată cu tine se încheie definitiv o epocă în care superstarurile aveau, dincolo de orice, o graţie supraomenească. Şi discuri care se puteau asculta cap-coadă.

Dacă s-ar putea măsura câmpul electro-emoţional al pământului în aceste zile, sigur s-ar remarca nişte turbulenţe maiestuoase, pentru că nimic nu rămâne fără urmări. Totul are o continuare şi chiar dacă ea nu ţine de logică, poate că acesta e cel mai bun moment de a înţelege că un om ar trebui judecat în primul rând după bucuria pe care a adus-o în lume

ps – nu am fost fan jacko, dar mi-ar placea sa pot dansa macar un minut ca el..