in bullshit we trust

După ce l-am văzut pe premier înghiţind cu noduri la prânzul de taină cu sinistraţii, mi-am dat seama de ce rahat de taur (bullshit) are în engleză şi sensul de procedură retorică. Celebrul cuvânt bullshit defineşte în cheie filosofică intenţia de a distorsiona o informaţie sau un fapt pentru a obţine un avantaj personal. Nu adevărul sau minciuna contează, orice amănunt care poate susţine impresia artistică poate fi folosit, indiferent dacă este sau nu veridic, verificabil, logic, plauzibil. Faptul că suntem supraofertaţi de bullshit are probabil un corespondent şi în obişnuinţele de consum. Iar consumul ritmat creează dependenţă.

E cumva patetic că în anul 2008, după atâta televiziune şi internet, după atâtea dictaturi, filme cu cowboy şi cu tâmpiţi, mai e posibil un gest public (care teoretic poate fi şi sincer, dar asta nu înseamnă că suntem naivi) care miroase de departe a retorică de cabană părăsită. Dar dacă este posibil, înseamnă că există un public pentru el, aşa cum orice anost îşi poate găsi câţiva fani care să-l admire până la autografe.

Poate că premierului i-a fost şi foame, poate că s-a nimerit fix la ora prânzului şi a fost o victimă surprinsă cu gura plină de bestia de mass-media. După cum se poate vedea pe la evenimente electorale, sunt mulţi oameni în rândurile poporului care ar mânca la masă cu oricine, orice, oricât, numai gratis să fie. Dar aceste fiinţe televizate şi folosite în exces nu au alt scop în afară de burtă. După cum nici nu e cazul să fie adusă în discuţie la masă demnitatea. În ambele cazuri, din fericire, demnitatea are piua, nu se pune, pentru că ea nu are cum să producă bullshit natural, de casă.

Până la urmă, domnul Tăriceanu poate să fi nimerit într-o conjunctură nepotrivită şi e cu atât mai bun exemplul său, pentru că acesta poate fi instrumentul de măsură al tuturor rahaturilor care ne înconjoară şi care se numesc: implicare, preocupare, strategie, forţă, compasiune, solidaritate, umanitate, comunicare, iubire, adevăr, minciună, apel, sinceritate, simplitate.

Dar ca să-ţi protejezi nervii, pare mai bine să încerci să crezi în ceea ce spun şi fac semenii noştri care produc fără să clipească tone de bullshit pe secundă, fie că este vorba de politică, dragoste, inundaţii sau rochii de seară. Legea firii şi a atracţiei universale te obligă la un schimb de experienţă continuu, astfel încât, dacă produci bullshit, să trebuiască să şi înghiţi poate chiar o marfă de o calitate mult sub cea oferită de tine. Aşa se şi explică apariţia unei specii noi de oameni, capabilă să transforme fără baghetuţă magică orice în bullshit.

De-asta nici nu mai există ridicol şi de-asta totul trece până la urmă, fără ca cineva să fie sancţionat. Un gest imbecil poate fi oricând o sursă de inspiraţie, o idee bună pentru un public fără mari resurse de imaginaţie sau repere. Oamenilor le plac sarmalele, deci ne facem poze cu sarmale.

Nu mai contează cât de fals sună ce spui sau ce faci, atâta timp cât şi interlocutorii tăi fac acelaşi lucru. Bullshit în relaţii, în politică, la interviuri sau la slujbă, în arhitectură şi în ideologii. Dacă ceva sună cât de cât diferit, reacţia de sens contrar apare imediat şi bagatelizează, creează false comparaţii, demonstrează că totul e până la urmă bullshit, şi dacă nu e, va deveni, şi dacă nu va deveni, oricum există întodeauna alte priorităţi.

Şi sunt convins că există şi o parte luminoasă a acestei forţe maro întunecat. Anume că de la un nivel încolo se poate confunda fie cu omenia, fie cu înţelepciunea.

Iar asta înseamnă că nu mai putem avea încredere nici măcar într-o pereche de cizme de cauciuc.

publicat in evz, 2 august 2008