Isterie, manual de utilizare

La început, e cineva care zice: nu interesează pe nimeni că e iarnă.
Hai să le zicem că nu mai apucă primăvara.

Titlu de forţă, nenică. Ăsta e şeful, un jurnalist cu experienţă, care a absolvit cum laude profesionala de psihologie a maselor. Aşa, mai simte şi telespectatorul că trăieşte, se uită şi el la televizor mai cu viaţă. Se mai sperie, i se face rău, mai ia un medicament, mai bea ceva să-şi facă puţin curaj, mai dă un telefon la o televiziune, susţine economia de piaţă. După asta, apar tinerii jurnalişti care vor să reuşească în viaţă, să facă o carieră transmiţând toate tâmpeniile de la faţa locului sau de la locul faptei, după caz.

În ultima perioadă, cred că tipii ăştia care trasează linia jurnalismului apocaliptic sunt în vacanţă. I-au muşcat de pix pe ăştia mici şi le-au inoculat acel spirit al imbecilităţii pure, care te face pe tine, smerit apostol al apocalipsei controlate, să simţi peste tot în jurul tău fiorul informaţiei care mişcă lumea şi o face să sune la Salvare.

Bieţii cititori de prompter nici nu-şi mai dau seama că se contrazic în interiorul aceleaşi ştiri, bieţii reporteri nici nu mai aud ce prostii spun, de emoţie că toate rudele lor de la ţară au să afle că e pericol mare să fii în viaţă şi să ai, doamne fereşte, acces la cablu tv.

Am obosit să fac colecţii de formulări a căror stupiditate ar fi amuzantă, dacă nu ar fi şi cantitatea la mijloc. E aproape imposibil să afli o informaţie fără fundal de tobe, rifuri sumbre de viori, intro cu bătrâni batjocoriţi de regimul meteorologic, animale părăsite, Dacii abandonate, garduri înclinate de 20 de ani, nu de viscol.

Simt că pierd un moment istoric, la fel ca la Revoluţie, când nu am înregistrat emisiunile radio şi tv, unde se spuneau pe bandă rulantă nişte enormităţi geniale. Am ţinut minte de atunci doar o sintagmă, pe care numai un climat excepţional putea să o nască,  într-o minte explodată de sentimentul participării la istorie: ultimele zvârcoliri ale hidrei înveninate.

Doar că la jocul acesta de pingpong, cu singurul neuron disponibil al acestor organisme, a început să participe şi populaţia dependentă deja de această formulă ieftină de adrenalină. Nu se poate să mai rămâi indiferent, afară e iarnă, ninge. E intolerabil.

E vremea să ne mobilizăm şi să mergem să facem provizii. Nişte tipi care au vorbit la televizor au spus lucruri diferite, dar noi nu credem că nu există o sămânţă de adevăr în cea mai întunecată variantă. Nu cred că marile lanţuri de magazine s-au solidarizat şi au speculat criza de isterie a presei, lansând spre minţile întunecate ceva ce ar fi fost cea mai şmecheră campanie de PR din istoria modernă a României.

Se spune că cel mai uşor e să hipnotizezi o găină. E posibil ca progresul omenirii să ne fi adus în situaţia în care o găină, chiar şi una din aia deşteaptă, cu patru picioare, să fie mai greu de hipnotizat decât un telespectator cu două urechi, deocamdată.

Cetăţeni, stăpâniţi-vă puterea de cumpărare! Luaţi doar câte 200 de pâini, să ajungă la toţi disperaţii. Aveţi grijă, uitaţi-vă bine în stânga şi în dreapta, pentru că aşa cum spunea o fătucă la ştiri, din cer cad fulgi mici de gheaţă, iar parcările sunt aproape supraaglomerate.

Maşina timpului a pornit, urmează staţia 1954, cu peronul pe partea înzăpezită. Imagini cu oameni scoşi cu japca de comunişti la deszăpezire sunt evocate de diverse jurnaliste ca nişte exemple de solidaritate, greu de regăsit astăzi la noi românii.

De fapt, noi, românii, suntem singura ştire. Ia să vedem ce au mai făcut azi românii, bucureştenii şi românii de pe pârtii, care au ales, ca de obicei distracţia de zile mari.

Nu are sens să pierzi vremea cu mesaje constructive, transmise pe un ton pozitiv şi nu de câine lovit cu bocancul rusesc. Nu are sens să facem un mare om de zăpadă, vizibil din spaţiu.

Mai bine scriem din cărucioare de supermarket pline ochi: “Ne e frică să nu ni se facă foame de la ştiri. Mai trimiteţi pâine şi sare.”