Mă duc la toaletă

Lipsa de pudoare e o epidemie. Mă duc la toaletă este una dintre cele mai delicate şi frecvente forme de a spune ceva ce nu e obligatoriu să se afle. De când am văzut că oricine se pupă cu oricine la televizor sau la decernarea de premii, academicieni cu hostese, manelişti cu moguli şi bătrânele cu striperi, am început să fiu atent la replici. Şi aşa cum se pupă lumea, la întâmplare, aşa şi vorbeşte. Biologia este prezentă la tot pasul, discreţia este inexistentă, iar curiozitatea pentru cele mai sordide amănunte nepotolită. Lucrul amuzant şi înspăimântător în acelaşi timp este că nivelul de educaţie nu are vreo putere pe acest teritoriu.

Chiar dacă pare ciudat, uneori între o pacientă de la ţară şi o avocată nu e nicio diferenţă atunci când simt nevoia să-şi arate buba.

E o nevoie firească de a împărtăşi cu cei dragi aspecte personale, intime şi extrem de nespectaculoase. Un furuncul nu poate fi trecut sub tăcere atunci când bei un ceai cu cea mai bună prietenă, pentru că el spune mai mult decât orice declaraţie, orice mărturisire, decât orice dar, decât orice gest. Dar să nu credem că, dacă cineva îţi arată fără să stea pe gânduri operaţia de apendicită, îţi este şi cel mai bun prieten.

Există şi o componentă frivolă a unei asemenea dezvăluiri, pentru că cicatricile şi malformaţiile pot fi scoase în lume chiar şi numai de dragul spectacolului, din pură generozitate, din dorinţa de a-i ajuta şi pe alţii să renunţe la refulare şi disimulare. Când umblam eu cu genunchii juliţi, copiii erau mai puţin generoşi. Îşi cereau un leu unul altuia, ca să dea la o parte pansamentul. Ce-mi dai, să-ţi arăt buba? Acum buba e pe gratis, la ştiri, în talk-show-uri incendiare, în parcuri, în tren. E deja un fel de monedă de schimb. Noi vă dăm buba, voi faceţi buba. Noi vă spunem tot ce nu vă interesează, voi duceţi buba mai departe. Ştirile de la ora cinci sunt la orice oră.

În sfârşit, echilibrul a fost restabilit. Legătura dintre viaţa reală şi media este perfectă. Nu mai trebuie să punem nicio întrebare. Nu mai trebuie să credem că ceva este plicticos, prea sângeros, prea anost, prea puţin potrivit în context. Concretul irelevant, direct, scabros se năpusteşte de oriunde peste noi. În sfârşit cenzura a fost învinsă, oricine poate spune totul şi oricine se poate simţi încurajat de această atmosferă libertină să treacă în revistă toate detaliile.

Mă duc la pâine, îmi fac implant, m-am dus la service, azi m-am simţit un pic balonată, mi-am agăţat capotul în clanţă, am un frate militar, mă pun în pat, aşa mă doare capul, aşa aş vrea să nu fac nimic, cum te mai înţelegi cu ai tăi, of, doamne, doamne, aşa mă doare aici când mă uit la televizor de pe canapea. Barierele de politeţe, de discreţie, de respect pentru biologia aproapelui tău au fost înlocuite la vedere de o aviditate ancestrală pentru detaliile oribile sau plicticoase care ajută conversaţia să meargă mai departe. De aceea, niciun amănunt nu mai poate fi trecut sub tăcere, totul trebuie exploatat şi folosit.

Nici nu-ţi trebuie ceva deosebit, ai nevoie doar de un interlocutor care să te întrebe ce mai faci şi totul se rezolvă de la sine. Poţi să-i spui tot ce ai pe suflet şi nu te apasă, tot ce nu ţi s-a întâmplat şi tot ce face ca relaţia voastră să nu existe. Prietenia este un fel de vas de expansiune, în care fiecare încearcă să arunce cât de multe deşeuri poate, fără limită de vârstă, educaţie sau poziţie socială. Băieţii fini sau golanii folosesc aceeaşi magistrală a confesiunii de diagnostic. Dezastrele seamănă perfect cu adierile, uraganele chiar se pot naşte din bătaia aripilor de fluture.

Nu credeam că un subiect atât de dificil şi relativ se poate dezvălui printr-o replică atât de simplă, dar acum, când milioane de oameni se ridică de la masă sau ies din încăpere anunţând lucrurile pe care nu vrem să ştim că urmează să le facă, vă povestesc kestia. În mod firesc, e o conversaţie între două femei preocupate de business. În plină reevaluare a unei succesiuni de acţiuni, una dintre ele urlă în telefon. Fucking disaster! Cealaltă se crispează şi se întreabă ce se întâmplă şi, la două secunde, vine răspunsul. Mi-am rupt o unghie.

26 ianuarie 2008