Mai râdem, mai ardem o cârpă

E mare lucru să vezi clar greşelile din jurul tău şi să te simţi obligat să te plângi de ele, chiar şi fără să le îndrepţi. Chiar dacă e un blestem, cei care gândesc pozitiv îl transformă uşor într-o lamentaţie de calitate.

Ba chiar pari şi mai inteligent, mai priceput, mai sensibil, rafinat şi profund dacă te plângi zilnic şi transformi asta într-o atitudine. Suntem asediaţi de soluţii şi salvatori, de vizionari, profeţi şi specialişti cu specializare. Ei sunt şi destul de sceptici, că aşa e profesionist, şi destul de hotărâţi, că aşa e când te bazezi pe impresii.

Aşa cum fumătorii se adaptează la un mediu necunoscut aprinzându-şi o ţigară, un necunoscut intră în vorbă cu necunoscutul din faţa lui împărtăşindu-i o nemulţumire, iscată de cine ştie ce observaţie la îndemâna oricui. De la ploaie se sare uşor la instalatorii incapabili, la cât s-a furat la privatizare, la cât de greu se circulă, la cât de puţin se citeşte şi la calitatea execrabilă a vedetelor noastre.

La asta se adaugă acel foarte special sentiment al exasperării provocate de ceilalţi. Sentimentul acesta e cu atât mai intens la cei care nu au o viaţă socială agitată. Exasperarea e un produs intelectual chiar şi la sate, chiar şi în sihăstrii. Dacă priviţi în jur, o să vedeţi grupuscule de tipi care discută şi gesticulează a protest şi nemulţumire.

Nici măcar nu e cazul să fie încruntaţi, nu trebuie să se afle într-un mediu care să-i predispună la sentimente mai ţâfnoase. Nici nu trebuie să folosească la ceva. Am observat că şi pe la nunţi, botezuri, aniversări şi conferinţe de presă, lumea discută la un pahar tot despre cât e de nasol.

E o comedie perfectă scena în care lume destul de bine aranjată începe să povească lucruri perfect neinteresante despre cât de greu este, de fapt totul. Nici banii, nici revistele, nici cristalele Swarowski nu îi pot apăra pe bieţii nefericiţi de drogul lamentării fără motiv.

Dar e firesc, totuşi, ca în centrul acestor preocupări să rămână ca întotdeauna omul. Omul, adică ceilalţi. Pentru că întotdeauna totul pleacă nu de la ceea ce nu face fiecare, ci de la ce nu fac ceilalţi. Iar ceilalţi nu prea fac ceea ce ar trebui să facem noi, că nu le dă prin cap, probabil. Dar cine suntem noi? Noi suntem eu, că e vorba despre un singur om, multiplicat de aceeaşi nemulţumire, de acelaşi reproş îndreptat mereu către altcineva. Iar punctul de plecare e aceeaşi lipsă de acţiune, aceeaşi incapacitate de comunicare, de coordonare sau de înţelegere.

Şi da, putem să ne plângem şi de cei care se plâng că toată lumea se plânge că nimeni nu face nimic şi ne plângem unii altora, fără să ne întrebăm cât de vicios poate fi un cerc, în fond.

Ultimul stadiu al evoluției este omul nemulțumit de nemulțumirea altora, autoimunutatea nefericirii.