mâncare & cazare

cred ca poți deduce uşor cine este cel din fața ta, nu numai după pantofi etichete sau plescăit, ci şi după modul în care se raportează la problematica prețului.

asa cum exhibarea intimității biologice (vezi balonarea & hai să-ți arăt operația) a ajuns ceva firesc pentru mitocanii de orice condiție, discuția despre cât costă rahaturile este un must al saloanelor, ştirilor, trenurilor de navetisti şi restaurantelor de lux.

deşi poate trece drept înțelepciune ori cumpătare, alegerea cumpărătorului isteț de a socoti dumicații şi litrii de benzină îți vorbeşte despre sărăcia din sânge şi din creier, care nu se dă dusă nici cu mese fine, nici cu maşini sau case mari şi scumpe, călătorii exotice, cu nimic.

încă pare necesar să ai multe kestii ca să fii şi tu cineva. faptul că totul se încheie uneori lângă un pahar cu apă nu e relevant pentru colecționarii de nimic.

 

 

lumea văzută şi povestită de tâmpiți este la fel de plicticoasă ca o călătorie la făurei, într-o noapte cu ceață şi ploaie. sigur, că poți să fii muşcat de câini sau să iei o rangă în cap, dar tot rişti să nu mai ai ce povesti, pentru simplul motiv că eşti în comă.

chiar nu contează cum e, dacă are un preţ bun, de exemplu. am fost în cutare ţară, spune cineva. şi cum a fost mâncarea, întreb, că ştiam că se găteşte prost pe acolo. păi, tu ştii cât am mâncat şi băut cu 15 euro? a fost foarte bună. 

aşa se face că eu nu-mi pierd încrederea în micul meu test. dacă cineva spune că a fost la paris, întrebați imediat: în franța?
dacă răspunde da, e clar.

ca să vă simtă empatici şi cu rude în provincie, adăugați, totuşi: chiar în oraş?

p.s. ca să nu par chiar atât de rău pe cât sunt, subliniez că am inventat testul după ce mi s-a repetat de jdemii de ori sintagma “la paris, în franța.”

şi mai cred că foarte mulți din cei care nu trec testul, nu au altă vină decât neatenția, nu prostia.