Noi, bicicliştii acestei ţări…

Jurăm credinţă biciclistului suprem, cel care şi-a revenit eventual în a treia zi după ce a fost crucificat în cap pe asfalt, şi jurăm să-i batem cu lanţul ud pe toţi cei care nu sunt ca noi, adică nu au cască. Rămânem totuşi o

ţară mică şi bolnavă de nervi. Nu există vreo kestie nouă,  preluată semi-sincer de nişte băieţi şi fete, care să nu se transforme într-un strigăt de luptă în faţa categoriilor de neutilizatori. Ăsta e şi primul simptom al ţărăniei din gene, care nu dispare dacă te deghizezi în dobitoc cool.

Neoficial, cea mai mare parte a populaţiei României e în război cu toată lumea. Nu mă îndoiesc că şi unitatea bicicliştilor de duminică e zdruncinată de BMX-işti sau alte categorii.

Nu mi-am mai folosit bicicleta Toscana, cumpărată din târg acum 14 ani şi abandonată recent într-un garaj, pentru că nu am mai reuşit să găsesc pe nimeni care să mi-o repare fără să o strice definitiv. Şi nici nu găseam cauciucuri cu bandă albă. Oricum, mi se părea un chin s-o folosesc în oraşul cu borduri înalte şi nici nu e genul meu să mă prezint cu apa curgându-mi şiroaie din cap, plus mirosul de benzină şi musculiţele strivite pe cămaşa albă, în viteza dementă cu care mă strecor printre maşini şi inocenţi cu patru lăbuţe.

(Superofertă!!! Răspunde acum la următoarea întrebare şi poţi câştiga un kilogram de parizer ecologic de la ţărani: Ce alege un om civilizat să salveze mai întâi: o cămaşă curată sau planeta?)

Aşa că, de vreun an jumate, mă distrez cu o trotinetă pliantă, care îmi permite oricând să mă deplasez cu ea chiar şi în taxi. Dar de când mi-au dat băieţii de la www.biciclop.eu o bestie cu spiţe în teste, am înţeles că situaţia din teren e mult mai gravă decât pare la pas.

Adică până şi unul din cele mai simple, nevinovate şi fireşti gesturi, adică a merge pe bicicletă, poate să se transforme în subiect de harţă urâtă, de trambulină politică sau frondă de clasa a doua seral. Pe tinerii care se antrenează pe DN1 îi excludem, pentru că sunt nişte martiri ai infrastructurii şi noxelor.

Prima categorie şi cea mai penibilă e cea a hipsterilor, adică nişte oameni care speră ca omenirea să spună despre ei că au fost mult prea cool ca să fie adevăraţi. Ăştia simt nevoia să demonstreze mereu ceva şi cred că viaţa fără accesorii e ca iaurtul fără bifidus, deci fără essensis.

Biciclete special edition, coşuleţe de picnic care ar arăta firesc undeva la ţară, privire dezgustată de tot ce e în jur şi un echilibru adeseori discutabil. Îţi dau senzaţia că nu au să rateze următorul stâlp, sau invers. Ăştia sunt în general şi cei mai plini de spume, în contrast perfect cu atitudinea lor de utilizatori de Mac, aseptici, care ar ucide pentru Steve Jobs.

Tocmai această specie superioară se uită urât la maşini, la şoferi, şi când spun urât chiar folosesc un eufemism pentru supernasol. Îşi folosesc mica lor evadare în Nirvana accesoriilor, ca pe un instrument de intimidare sau umilire a celor care nu au apucat să audă de Van Moof No 3.

E doar o bicicletă, băieţi, nu o luaţi personal – fix cea pe care am primit-o la drive-test. Şi oricum, niciuna nu e mai frumoasă pentru sufletul meu întunecat decât Pashley Gov’nor, căreia chiar nu-i găsesc nicio legătură cu acest loc.

Să spunem că e specific zonei şi să trecem la ceilalţi biciclişti, care pedalează concentraţi, echipaţi ca de downhill şi la fel de încruntaţi ca şi şoferii, care măcar se distrează înjurând şi scuipând de pe loc. Aş mai avea un cuvânt de spus despre bicicliştii de weekend, care pedalează cu o convingere care mă face să cred că ar putea ridica toate ştergătoarele de pe Magheru, dacă le-ar spune cineva că e sănătos.

Până aici totul e perfect. Drumurile sunt varză, pistele ocupate de maşini, bicicliştii ar putea fi nişte şoferi perfecţi, adică nişte persoane scoase din minţi, iar inadecvarea la context este totală şi lasă frâu liber ţopeniei de orice orientare.

Plăcerea de a merge cu bicicleta, normalitatea acestei alternative, care face parte dintr-o tradiţie europeană fără partide sau martiri, îşi arată deocamdată doar colţii nu şi zâmbetul.

Deşi activismul părea să fi dispărut în forma lui fină acum 20 de ani, uite că lumea îşi transmite genetic informaţia că în primul rând avem nevoie de drepturi, nu de bucurie. Navetiştii să ne judece!