norocel, băi doamnă!

Strănutul este a doua amprentă a personalităţii. Dacă nu ai un cititor de iris, dacă îţi năclăieşti degetele în superglue sau vopsea de vapor şi nu mai poţi dovedi că eşti tu, un strănut spune imediat adevărul.

E una din puţinele manifestări rămase de la strămoşii dinozauri, care nu a putut fi complet cizelată de civilizaţie. Strănutul are piua, ca şi căscatul.

Ştiu o bătrânică la ţară, care spionează prin gard şi care se simte foarte undercover, chiar dacă şipcile se află la mare distanţă unele de altele. E în curtea ei, e după gard, tu eşti de partea cealaltă, deci nu ai cum s-o vezi.

Acelaşi principiu funcţionează probabil şi în trafic, pentru că fiind tu singur cu cei dragi în maşina ta, e clar că nimeni nu te vede când te scarpini ca o gorilă turbată, ca să nu mai vorbim celelalte urgenţe pe care le are orice om care stă aşa şi nu are ce face cu degetele.

Dacă pe stradă ţi se poate părea ciudat să vezi o domnişoară superbă căscând o gură de hipopotam, într-o multinaţională sau la un dineu să auzi un strănut cu chiuituri e cel mai firesc lucru cu putinţă. E viaţa! Strănutul are piua, nu se pune, e un semn al libertăţii.

Nu contează cât de tare urli, important e cât şi ce stropeşti.

Ba chiar poţi deveni simpatic dacă nu-ţi astupi trompa cu batista, e un semn că eşti sociabil, lipsit de prejudecăţi şi că oricine poate vorbi cu tine chiar şi în timp ce cască.

Şi am un prieten, fostul meu coleg de bancă din liceu, care a şi sintetizat asta pentru eternitate: Întotdeauna când caşte cineva, mai caşte şi altcineva.

Şi tot el, într-un moment de confuzie, când eram la picnic în Insula Mare şi flambam oalele cu țuică, să le dezinfectăm, a zis profetic: microbii, chiar dacă au fost, nu mai sunt!