O boare de sifilis

Să nu ai un dosar de urmărire penală azi, e aproape ca şi cum nu ai fi avut sifilis la 1500.

Înţeleptul Erasmus din Rotterdam, în 1519, scria că orice nobil care nu făcuse încă rost de un sifilis era considerat ignobilis et rusticans (ţărănoi şi ignorant), după cum se arată într-o carte excelentă – Bolile şi Istoria (Cartwright&Biddiss, ed. ALL).

De la o vreme încoace, pare că mai toată lumea care contează în diverse registre ale puterii şi influenţei trebuie sa-şi justifice pedigree-ul prin această tehnică aparent neplăcută.

Dacă eşti important, dacă eşti o persoană, cum se zice, trebuie să fii urmărit penal, măcar un pic. Probabil că unii nici nu vorbesc cu tine dacă

nu au auzit la ştiri că dai cu subsemnatul şi că ai, deci, un certificat de origine controlată.

Pentru aromele discrete, limba franceză foloseşte cuvântul soupçon – bănuială. Pentru usturoi, de exemplu, în anumite reţete, este recomandabilă expresia un soupçon d’ail – o bănuială, o suspiciune de usturoi.

O boare de dosar penal, aşa, o irizare, o briză diafană, un alizeu răcoros, dau unica savoare a acestui ospăţ la care toţi cetăţenii sunt invitaţi să saliveze.

Asta nu poate avea decât efecte benefice asupra opiniei publice, asupra moralului naţional. În sensul că respectul şi admiraţia pentru infractori, pentru minciună şi alte delicatese populare are toate motivele să creşte, cum ar spune nişte indivizi absolut respectabili.

Ce poate fi mai natural decât să crezi că e normal să ajungi să fii urmărit penal?! Asta datorită unei monstruoase conspiraţii, fireşte, după ce vezi zi de zi că oamenii pe care cetăţenii de rând contează atunci când îşi formulează speranţele, se ocupă de întreţinerea unui dialog constant cu procurorii.

După revoluţie, toată lumea îşi dorea obsesiv intrarea în normalitate (de parcă ştia cineva ce e normalitatea) şi până la urmă tot am nimerit şi noi într-un teritoriu care sună asemănător, doar că se numeşte penalitate.

În această normalitate, în care suntem intoxicaţi zilnic cu imagini sordide de pe holurile tribunalelor, procuraturii şi ale altor instanţe, mai toată lumea are roluri principale. Preşedintele, primul ministru, fostul prim-ministru şi restul alaiului.

De aici, se degajă un subtil frison că nici legile, nici capitalismul, nici democraţia, nici libertatea de exprimare şi nici bunul simţ nu au savoare, deci valoare, dacă nu le tragi nişte şuturi ca să se mai frăgezească.

Curios e că deocamdată numai unii ajung să aibă dosare penale. Normal ar fi să li se acorde tuturor respectul cuvenit şi să fie bălăcăriţi cum se cuvine, că tot nu contează de ce îi iau şi de ce scapă. Pe lângă întreţinerea unei atmosfere extraordinare la nivelul mentalităţilor pe cale de apariţie, această stare de fapt, şi mai puţin de drept, are avantajul că i-ar putea ajuta pe cetăţeni să înveţe lucruri noi şi folositoare.

Justiţia nu mai pare ceva de care să te temi – cu încredere. E ceva de care să te fereşti.

Mai ales când vrea să te convingă de importanţa acţiunilor sale. Cred că ultimele frământări, dincolo de impresia că au datoria să convingă Europa că avem justiţie şi aici, în România, reuşesc să discrediteze profesionist clasa politică, credibilitatea actului de justiţie, capitalismul şi bunăvoinţa cu care ne încăpâţânăm să credem că trăim într-o lume cu speranţe rapide de însănătoşire. N-ar fi exclus să aflăm că marele Sisif ar fi scăpat bolovanul pentru că o voce îi şoptea: sus o să fii urmărit penal.

Cum se spune în publicitate, e aspiraţional să fii infractor. E un deziderat, e răspunsul la veşnica întrebare românească: ce proiecte de viitor aveţi? De aceea nici nu mai contează finalitatea acestui joc iresponsabil cu credinţele oamenilor. Rezultatul e oricum necredinţa, neîncrederea în bine şi ispita de a imita, fără a înţelege de ce, marile modele infracţionale ale lumii noastre.

E ca într-o scenă de pe o stradă veche din Brăila, unde nişte puradei se jucau, cel mai probabil, de-a actul sexual. Iar o fetiţă de patru ani, cu lumînări sub nas şi chiloţi tetra largi, plini de praf, alerga împiedicat după gaşcă urlând stîlcit cuvântul pe care probabil nici unul dintre ei nu-l înţelegea suficient: futiţi-mă şi pe mine!

 

Răzvan Exarhu

 

 

PS: reiau un text scris in 2006, care dovedeşte că Antichristul are cel mai uşor de ghicit cod pin.