O ciorbă de burtă şi un cappuccino

Cum s-o fi întâmplat că am ajuns să mâncăm ca în gară la Făurei? Ceea ce se aşază la un nivel mediu în farfurie acum în ţara lui Păstorel Teodoreanu seamănă suficient de bine cu drumurile, casele noi şi atmosfera de turkish bazar din China. E normal să fie aşa. În fond, şi marele epigramist se plângea de halul în care erau vinul românesc şi mâncarea în draga noastră perioadă interbelică.

Mâncare ca de lagăr de lux, gătită cu zece mâini stângi sau feluri pe care le-ar accepta cu jenă nişte tractorişti beţi. La fel ca şi felul în care se trăieşte viaţa, fără niciun pic de grijă pentru detalii, fără respect faţă de bucurie. Am plătit, mâncăm.

Credeam că doar comuniştii au grijă să dispară savoarea din viaţa supuşilor.

Teoretic, capitalismul ar trebui să o readucă înapoi. Dar ce ne facem, că are gust de shaorma?! Am găsit o carte foarte sexy, copertă roz, design minimalist, nicio legătură cu subiectul. Asta înseamnă sexy în ziua de azi.

Titlul e „Dictatura gastronomică”, adică 1501 de feluri de mâncări din 1935. Autorul e Constantin Bacalbaşa, gourmet şi nu gourmand, cel care a rămas cunoscut prin cele patru volume ale lucrării „Bucureştii de altădată”. Dacă ai răbdare să citeşti numai titlurile, nu şi reţetele, te enervezi măcar un pic.

Ce înseamnă varză cu untură de gâscă? Ce înseamnă pătlăgele roşii cu lămâie? Ce este un sitar umplut cu stridii? Nu trebuie să urmăreşti doar ştirile ca să înţelegi cum şi în ce privinţe regresează specia. Asta nu se măsoară în gâşti şi potârnichi, nici în trufe sau păstrugi.

După ce parcurgi pe rapid capitolele şi faci o scurtă recapitulare a meniurilor din restaurantele de acum, poţi să vezi cât de multă savoare dispare din jurul nostru. Nu înseamnă că planeta a pierdut nişte specii, ci doar că omul a încetat să mai fie curios să guste. Sau nici măcar nu-şi imaginează că bucătarii sunt uneori cei mai buni traducători ai bucuriei de a trăi.

Probabil că înfometarea programatică organizată de regimul comunist a rezonat deja în gene. Strictul necesar trebuie să fie doar necesar, nu neapărat şi gustos. Delicios sună deja elitist. Cinstit nu există. Lumea se învaţă cu gusturi proaste, nu cu prostgust. Ăsta e oricum în sânge şi decurge.

Nu trebuie decât să treci prin reţete ca să vezi că toate stările sociale îşi aveau pusă deoparte reţeta fericirii de masă. Gustul era ceva firesc, nu era nevoie de amelioratori. Rafinamentul şi gustul frust convieţuiau perfect, fără să se opună în aroganţă. Poate doar în aspiraţie. Probabil gâsca mai lega un pic stările sociale, prin grăsimea sa inestimabilă.

Se spune, de exemplu, că nu poate oricine să se îmbolnăvească de gută, că e o boală nobilă, pe care o moşteneşti de la nişte strămoşi care au cam dat iama în vânat. Deci, degeaba se chinuiesc ăştia cu mistreţii, că mai mult de o indigestie şi un colestorol nu iese. Dar ignoranţa se moşteneşte infinit mai uşor şi acţionează mult mai devastator atunci când totul ajunge să se reducă la o nenorocită de friptură cu cartofi prăjiţi. Ar putea sta şi pe indicatorul de intrare în ţară. Aici se serveşte ciorbă de burtă şi cappuccino de casă.

Am văzut că celebrul şi jovialul Jamie Oliver şi-a luat nişte înjurături majore de la americanii cărora a încercat să le explice principiile unei bucătării sănătoase. Unii simt că prostia lor este sfântă şi că trebuie apărată la fel de de încrâncenat ca şi credinţa. Eu zic că mâncarea este o endorfină şi că ne ajută să gustăm mai bine tot ce ne înconjoară.

O bună parte din deprimarea şi isteria care ne înconjoară pot să-şi găsească alinarea într-o mâncărică bine gătită şi un pahar de vin curat. Speranţa de viaţă se hrăneşte prin respect de sine. Hai, noroc!