Ofensiva amatorilor

În sfârşit civilizaţia noastră a atins acel grad de dezvoltare care îi permite oricui să-şi exprime total incompetenţa.

Din ce în ce mai mulţi cetăţeni au tendinţa de a avea încredere mai ales în tipi la fel de nepricepuţi ca şi ei. Admiraţia nu mai funcţionează ca pe vremuri, acum e şi ea supusă democraţiei. Adică nu poţi să te apuci să te umileşti în faţa unuia care e mai bun decât tine.

Te raportezi numai la persoane care nu-ţi pot crea complexe, oameni cu acelaşi grad de handicap practic ca tine. De asta, e bine ca sfaturile să fie cerute mai ales de la necunoscuţi, pentru că cei avansaţi îi simt după privire că nu au cum să-i încurce mai tare decât sunt deja. Şi orice idiot se simte şi puţin flatat şi puţin obligat să-l încurce pe altul.
Nouă români din zece sunt oricând gata să îşi dea cu părerea despre cum ai putea să ajungi într-un loc despre care nu au nici cea mai mică idee. Nu ştiu – e o expresie pe cale de dispariţie. Telefonul sună în draci la orice emisiune radio sau TV, SMSul transportă zeci de mii de întrebări ale unor oameni care la prima vedere par să aibă şi discernământ şi tot ce trebuie ca să umble liberi pe stradă.

Am văzut că înfloresc acum blogurile cu reţete culinare. La fel ca şi doamnele cu unghii foarte lungi şi zece mâini stângi care sorb cu nesaţ tehnică de bucătărie de la emisiunile lui Jamie Oliver, majoritatea populaţiei crede că dacă transcrii corect o reţetă, mâncarea e cel puţin pe trei sferturi făcută.

Dacă te uiţi la toate emisiunile, ai deja centura neagră şi poţi nu numai să găteşti tot felul de grozăvenii, dar, mai ales, să dai sfaturi competente şi să începi încet, încet să devii puţin mai doct. Insistenţa e cel mai bun înlocuitor al credibilităţii. Regula numărul unu e că orice tembel poate avea un fan club, deci merită efortul.

Frecvenţa cu care baţi câmpii se transformă cu timpul în reputaţie, indiferent de mediul în care activezi. Iar seriozitatea tonului te va ajuta să ajungi şi mai repede la consacrare. Regula numărul doi: nu râde la poantele altora, ci foloseşte- le ca să dovedeşti câtă dreptate ai şi cât sunt ei de superficiali.

Toţi amatorii au întotdeauna la îndemână o cauză înaltă. Taximetriştii îţi spun cât ar fi trebuit să coste autostrada, unii simt că se pricep bine la bucătăria franţuzească pentru că au mâncat borhot la Paris, într-un weekend câştigat la o promoţie. Alţii vorbesc despre marile valori şi sunt peltici, unii sunt senseii decoraţiunilor interioare, pentru că au citit multe reviste proaste şi au multă gresie acasă.

Regula numărul trei: nu îţi schimba părerea chiar dacă cineva îţi demonstrează că nu ai nicio urmă de dreptate. Şi fii convins că toţi cei din jurul tău sunt nişte amatori nenorociţi. E o atmosferă ca după naţionalizare: stăpânii sunt puţin reţinuţi în lagăr, la canalul Dunăre- Marea Neagră, iar slugile taie picioarele meselor florentine, ca să poată mânca o mămăligă ca la mama acasă, în Capra cu trei iezi. Profesioniştii sunt antipatici, cei care ştiu să facă bine ceva sunt plicticoşi şi par aroganţi, tocmai din cauza competenţei.

Regula numărul patru: nu uita niciodată că degeaba eşti tâmpit, dacă nu străluceşti.

Mi-a povestit unul dintre proprietarii unui magazin de delicatese, unde se găseşte şi o selecţie de 300 vinuri, că a intrat într-o bună zi un domn, care s-a uitat cu atenţie la pereţii tapetaţi cu sticle şi a întrebat destul de ofensat: E cineva aici, care se pricepe la vinuri? După ce i s-a răspuns că s-ar găsi cineva, la nevoie, domnul a încheiat maiestuos: bine, hai că trec mai târziu.

 

P.S. – Ca să fie ironia completă, e util de știut că textul a fost publicat inițial în 2010, în Evenimentul Zilei, fără să aibă nici pe departe impactul de azi.