după atâta post şi rugăciune, meritam şi noi un pic de quelque chose dans le mujdei (mougedeille). s-a întors momentul acela din an în care oamenii petrec mult timp privind în gol în fața rafturilor pline ale frigiderului deschis.
apocalipsa digestiei is back! aproape orice prezență umană este însoțită, dincolo de parfum, de acea adiere specifică de usturoi verde.
nu e om, fie el divă sau prezentator de ştiri, care să nu întrerupa ceea ce spunea cu un sincer burp!
care să nu ducă palma la gură, privind pe jumătate a scuze, pe jumătate convins că şi tu ai păcătuit ca şi el, cu caş proaspăt, drob, ridichi şi ceapă verde.
e lăsat de la Dumnezeu, ca şi în cazul căscatului (care e contagios), să nu treacă 3 minute de la un burp, fără ca altcineva din asistență să nu exclame acelaşi lucru, poate chiar şi să sughițe.
dar nu cred că există vreun gest care să exprime mai bine spiritul profan al sărbătorii decât mica ciupeală pe care o faci, din picioare, cu un cuțit sau o furculiță, la capătul unui drum aparent dezinteresat pe axa canapea-bucătărie.
e importantă şi expresia care însoțeşte acest gest mic de slăbiciune omenească în fața platoului cu salată boeuf, de exemplu.
ochii un pic mijiți, buzele țuguiate a concentrare, capul aplecat reflexiv într-o parte, de parcă tocmai s-ar face ultimele calcule de arhitectură la Taj Mahal.
apoi, e mişcarea delicată şi lentă cu care furculița sau lama cuțitului străbat conturul apetisant al drobului tăiat un pic prea atrâmb, parcă. nevoia de a netezi, de a curăța locul de orice firimitură, de a nu lăsa nici un obstacol în calea luminii sfintei sărbători.
asta nu e lăcomie, nu, ci eterna noastră dorință de perfecțiune, aspirația spre absolut, nevoia de a aşeza demiurgic toate lucrurile la locul lor, pentru a înțelege nemijlocit ce vrea să spună în Cartea Facerii, după fiecare pas al creației: Şi a văzut că este bine.
ce faci, dragă, acolo, iar bagi în tine pască?
ei, nuu!!!
doar o îndreptam puțin.
Lasă un comentariu