Pasiunea mea este pasiunea

Ce te face fericit?

Dacă s-ar pune întrebarea asta pe stradă, în faţa camerei, fără prea mult timp de gândire, am vedea foarte multe riduri de expresie. Sigur ar apărea mai multe mutre cu şănţuleţ între ochi decât ne imaginăm aşa, la un exerciţiu.

Un fel de aoleo, ce le spun eu ăstora că mă face fericit, că nu m-am pregătit pentru astăzi?! De fericire ne arde nouă, fericirea e ceva serios, pe care te poţi baza, nu o frivolitate, trebuie să fie un sentiment profund, înălţător şi emoţionant, cum e costumul ăla bun, e ceva care se trăieşte la ocazii şi de obicei trebuie supus unui control, pentru că ce e prea mult, e prea mult şi bate la ochi.

Păi, se poate să umbli fericit pe stradă?! În plină zi?! Să sfidezi atâţia oameni serioşi, care nu cred că arăţi aşa pentru că vii de la înot, să-i faci să creadă cine ştie ce grozăvii despre tine?! Că poate eşti vreun excentric, care umblă pe skateboard zâmbind chiar şi fără să aibă căştile pe urechi, nu că asta ar fi o scuză. Se pare că fericirea asta născută de lucrurile pe care le faci sau le trăieşti nu poate să apară în spaţiul public, e ca o boală ruşinoasă, e o perversiune greu de imaginat.

Probabil că ajunge să pară chiar o slăbiciune, o formă de libertinaj monstruos, fie că are sau nu legătură cu banii. Oricum ar fi, pare suspect şi devine respingător să arăţi destins sau să evoci experienţe fericite.

Deşi ar putea semăna cu o încurajare, chestiile astea deprimă, exemplele simple sună prea simplist, tot ce e direct şi la îndemână pare preţios şi îndepărtat, şi nici nu pari foarte modest când vorbeşti despre cât de bine te simţi când un bătrân îţi predă secretele tăiatului la vie. Azi o să fiu în vie, aşadar, şi o să fiu cu siguranţă foarte fericit, alături de foarfeca mea şmecheră.

Cu siguranţă că e un exemplu care nu are legătură cu cea mai mare parte a gusturilor, dar este perfect pentru că poate fi înlocuit uşor cu multe gesturi care conţin prea mult firesc pentru a putea apărea la televizor.

Mai văd uneori indivizi care se bucură când povestesc ce fac, indiferent de spectaculosul inclus în povestire, dar mă mir când îi întâlnesc şi mă încântă şi mai mult această intensitate spontană, netrucată, a unei mărturisiri care e mai valoroasă când este împărtăşită.

Cultura media pare construită de oameni pe care nu-i bucură nimic cu excepţia unor lucruri care nu-i bucură decât pe sado-masochişti, alături de nişte indivizi care se simt obligaţi să se poarte ca şi cum nu ar putea exista nimic care să-i bucure, atât timp cât sunt în misiune şi vorbesc despre lucruri serioase sau aparent amuzante.

Cultura fericirii nu prea să prindă cine ştie ce, pentru că pericolul de a putea părea frivol sau neserios, copilăros sau chiar nebun este un pericol pe care multă lume îl evită încă din primii paşi ai copilăriei. Mai există şi un curent care te îndeamnă să te porţi normal deşi nu eşti normal, să vorbeşti despre lucruri frumoase deşi nu trăieşti nimic de genul ăsta şi să evoci fericirea ca pe ceva la fel de firesc precum curăţatul cartofilor.

Când am dubii, mă gândesc la unul din bunicii mei, un muzician desăvârşit, total absorbit de ceea ce făcea, strălucitor atunci când atingea pianul, chitara, vioara şi toate celelalte instrumente ciudate la care cânta cu devoţiune şi familiaritate. Sunt foarte mândru de amintirea bunicului meu şi de orchestra lui de chitare, destul de greu de imaginat astăzi, de lutierul care îi construia instrumente splendide şi de o bucurie de a împărtăşi pe care îmi place să cred că i-o datorez.

M-am gândit foarte mult la el în ultimele săptămâni, pentru că mi-am cumpărat o chitară electrică şi sunt foarte fericit. E cel mai simplu şi bun lucru pe care-l poţi face, alături de multe altele de acelaşi fel, care te pot ajuta să te trezeşti dimineaţa cu nerăbdarea de a face mai iute ce ai de făcut pentru a putea să ajungi mai curând în clipa în care deschizi staţia, aştepţi să se încălzească lămpile, reglezi volumul cât să nu se spargă geamurile şi cânţi.

publicat în evz, 22 martie 2008, în timp ce eram în vie 😉