Porceala, eternul românesc al bucătăriei

 

mi-a povestit odată mihai oroveanu de o conversaţie de o noapte între horia bernea şi andrei pleşu, în care căutau să identifice specificul absolut al bucătăriei româneşti.

încet, încet, toate mâncăricile şi ingredientele pe care ne place să le credem numai ale noastre au ieşit din discuţie.

domnul pleşu mi-a confirmat recent că se aflau într-un tren spre budapesta.
spre dimineaţă, înainte de a ajunge în capitala fraţilor noştri maghiari, bernea a concluzionat că mărarul e singurul care poate spune ceva despre unicitatea noastră gastronomică.

companionul său a fost de acord şi, peste câteva ore, au rămas puţin surprinşi în faţa unei farfurii cu un fel de mâncare autentic unguresc. era cu mult mărar.
au întrebat ospătarul dacă e normal aşa ceva şi el i-a liniştit spunându-le că mărarul e o bururiană mai mult decât specifică bucătăriei maghiare. e tra-di-ţio-nal.

aşa că a rămas ca în gară.

m-am întrebat şi eu în timp care o fi esenţa felului nostru de a găti şi de a mânca şi ieri am avut o revelaţie.

am prăjit nişte cartofi noi, am pus peste ei mărar şi nişte telemea de capră zdrobită cu furculiţa. i-am amestecat cu o salată de roşii tăiate cubuleţe, ulei de măsline, sare, piper, usturoi şi ceapă verde. am lăsat nişte bacon să devină crocant, apoi în aceeaşi tigaie am prăjit ochiuri cu marginea crocantă, ştiţi voi sentimentul, şi le-am pus peste acest talmeş-balmeş în amintirea căruia salivez scriind.

 

când am ras bolul cu mizeria asta divină, peste care trona lasciv gălbenuşul fosforescent, m-a luminat viziunea specificului nostru:

porceala.

adică balansul între nişte lucruri simple şi bune, nişte exces de prăjeală şi senzaţia că merită să mori mâncând ceva ce ştii sigur că îngraşă, dar nu poate rămâne în farfuria pe care o stergi lună cu un boţ de pâine, acelaşi cu care întingi uneori în tigaia cu urmele de sos, cu care e scrisă efemer frumuseţea acestor momente.

punem pariu că sunteţi de acord cu mine şi că deja vă gândiţi să prăjiţi nişte cartofi noi?!