Presa, câinele de groază al democraţiei

Am avut un airedale terrier acum foarte mulţi ani. E rasa mea preferată. E un câine de vânătoare, folosit la urs şi mistreţ. Altfel, simpatic, inepuizabil şi bărbos. Când era pui şi locuia cu mama, fraţii şi surorile lui, ieşea la plimbare pe faleza Dunării şi primea diverse învăţături. De exemplu, dacă mama identifica un hoit, se aşezau la coadă şi se tăvăleau pe rând în el. Treaba asta putea dura oricât, dacă nu-i opreai, şi avea legătură cu instinctul lor de vânători.

La ziariştii care se tăvălesc în aceste zile în detaliile morbide ale tragediei de la Colectiv, dar şi la cei cei care consumă aceste dejecţii de presă, poate fi vorba doar despre cultivarea instinctului de necrofor sau de scatofag.

Dar există şi un aspect aspiraţional în treaba asta. Oamenii luptă să se identifice total cu subiectele lor şi se tăvălesc în ele până le absorb total, le savurează moleculă cu moleculă, până le tocesc şi le fac să dispară. Trebuia o urmare la Existenţialism. Şi este acum religia laică a sute de milioane de utilizatori. În versiune clasică se spune: Eşti ceea ce mănânci. 

Pe scurt. se numeşte:

Pestilenţialism.