Să stăm şi să nu facem nimic împreună!

Copil fiind, alergam dezinteresat. Proaspăt puber, a început să-mi displacă să defilez, să ridic cartoane şi să ţopăi la probele de liber forţat, organizate de PCR. Poate şi din cauza asta, când aud de crosuri cu largă participare cetăţenească, de cultură fizică, îmi vine să-mi scot, nu pistolul de start, ci adidaşii. Acum, tânăr adult, mă respinge colectivismul sportiv. Mă mir abundent, mai ales toamna, când se coc an de an crosurile şi oamenii încep brusc să alerge. Unii din principiu, pentru brelocuri, alţii pentru Samsung.

Sigur că se aleargă şi pentru premii, mai ales dacă ele se distribuie democratic. Sloganul e: Să alergăm împreună! La o astfel de manifestare importată toţi sunt declaraţi câştigători iar competiţia nu există.

Loserii au învins! Nu contează nici dacă parcurg traseul. Filozofia acestor practici spune că important e să se simtă bine oamenii împreună, tineri, bătrâni, şchiopi, retardaţi sau geniali, cum s-or nimeri. Să transpire, să facă împreună febră, infarct şi alte lucruri care ar putea să-i apropie, şi, dacă se poate, să primească măcar o şapcă, pentru moral.

Există, aşadar, şi oameni al căror scop în viaţă pare acela de a alerga împreună cu mulţi necunoscuţi, măcar doi metri. Şi ştiţi de ce? Pentru că nişte persoane de mai sus, din străinătate s-au gândit că sportul contribuie masiv la bunele relaţii spirituale între posesorii de picioare şi articulaţii.

Dacă e p-aşa, atunci şi cetăţenii s-au simţit să pună mâna şi să bage gonetă. Şi normal că nu le pune nimeni un morcov în faţa ochilor, că nu sunt catâri, au înţeles că tombolele au mai multe vitamine. Aşa se edifică buna elasticitate mentală a naţiei care face şpăgatul din orice poziţie şi care a învăţat la Proletariadă că performanţa e o chestie relativă, mai ales dacă se măsoară prin tragere la sorţi.

Nu se putea găsi un loc mai bun ca România pentru popularizarea ideii că cei incapabili au mai multe şanse să câştige (fiind şi mai mulţi) decât cei cu adevărat valoroşi. Şi de aceea, vin şi vă întreb: de ce, Doamne iartă-mă, e atât de important să alergăm împreună, dacă nu contează finişul?

În plus, Let’s Run Together! se poate traduce şi prin Să fugim împreună! E cam târziu, însă – graşi, tabagici şi prost-dispuşi cum suntem – să mai fugim de ăştia care aleargă împreună la fel cum stau fără să facă nimic, tot împreună.

Dar putem să-i încurajăm de pe margine: Unde vă grăbeaţi aşa, domnule cardiac? Băi, pachet de muşchi, vezi că ţi-a rămas creierul la start, de la atâta viteză. Hai, tricolori! Alergaţi liniştiţi împreună, că nu vă aşteaptă nimeni, în afară de grăniceri! Separat.