Să vii cu tac-tu tuns!

Într-un liceu din Bucureştiul anului 2011 o dirigintă i-a dat doi de trei unui elev de clasa a noua, pentru că avea părul lung. Unul la purtare şi unul la materia pe care o predă, ca să-l ajute să înţeleagă mai bine că argumentele didactice primează.

Acţiunea are ca unică explicaţie aversiunea personală a profesoarei pentru băieţii cu părul lung. Copilul, care cântă într-o trupă rock, a fost obligat să se tundă şi a făcut o mică depresie. Credeam că genul acesta de abordare s-a mai temperat în cei 20 de ani care

au trecut de la căderea comunismului sau ce-o fi fost.

Iată că nu numai Partidul e în toţi şi în toate. Mai e şi Frizerul. O exista vreo perversiune de şef de unitate militară, capabilă să îţi provoace mari sentimente de satisfacţie atunci când înfigi foarfeca în pletele aproapelui.

Am aflat că în mai multe licee bucureştene regulamentul spune că un elev are dreptul să poarte părul lung dacă aduce o adeverinţă că are o boală de piele sau că face parte dintr-o formaţie vocal-instrumentală. Asta cu adeverinţa de rocker i-ar fi surprins plăcut, cred, chiar şi pe Ilf & Petrov. Oare de unde se eliberează adeverinţele astea?

De la vocalist sau de la baterist? Sau dacă eşti lead-guitarist poţi să-ţi eliberezi singur dovada? Îmi imaginam că demenţa absurdă ţine doar de partea clinică, de problemele şi tulburările personale pe care le poate avea orice fiinţă umană. Cum ar fi o profesoară din alt mare liceu, care încă predă deşi susţine şi le şi povesteşte elevilor că a fost răpită de extratereştri.

Plăcerea asta de a urmări şi de a pedepsi e totuşi ceva care face corp comunul cu sistemul, cu toate că acesta ar fi trebuit să se mai împrospăteze între timp. Să zicem că experienţele mele din liceu şi lupta pe care o duceam pentru a putea avea părul puţin mai lung decât o periuţă de dinţi nu ar fi trebuit să mai aibă vreo relevanţă acum, în afară de cea pur anecdotică.

Că eram dat afară din clasă pentru că unui profesor I se părea că am o privire impertinentă. Sau trimis acasă, că nu aveam şapcă, ci fes. A, şi aveam ciorapi galbeni, sau un sac roşu cu buline negre – lucru pe care numai ţiganii îl fac, aşa cum mi-a explicat însuşi directorul de atunci al liceului. Tot el mi-a confiscat şi vreo trei fesuri.

Şi oricum, m-au dat afară pentru sfidare şi când m-am tuns zero, gândindu-mă că pun capăt oricăror discuţii despre lungimea regulamentară a tunsorii. Generaţia mea a consumat suficientă apă cu zahar pentru a-şi lipi părul de cap, stimaţi dascăli. Şi a avut neşansa de a înţelege pe viu că atitudinea de miliţian prost nu are legătură cu portul uniformei.

Respectul şi credibilitatea nu se câştigă cu maşina de tuns în mână. Iar abuzul nu ţine loc de autoritate. Acum sună amuzant poveştile cu profesori care le faceau cruci în cap cu foarfeca elevilor scoşi la careu pentru culpă de pleată. Sau cu securiştii care tăiau pe stradă manşetele pantalonilor evazaţi.

Foarte haios, dar îmi aduc perfect aminte că atunci eram foarte revoltat şi rănit de toate prostiile pe care le puteau produce nişte minţi aflate pe pilot automat. Poate că a sosit timpul pentru o demilitarizare a sistemului de învăţământ. Ar mai merge şi o alfabetizare a profesorilor agramaţi şi chiar şi o umanizare mică.