Surorile trabantiste şi scăunelul bleo

M-am oprit la o vulcanizare să fac presiunea la bicicletă. Tipul care îmi spune de obicei că m-a văzut la televizor era prins cu altceva şi pe scăunelul bleo s-a aşezat un coleg cu aceeaşi poftă de vorbă.

Era cam acelaşi bleo ca la 2 mai şi Vama veche, obținut odinioară cu vopsea furată din şantierul naval din Mangalia, pe care îmi amintesc că îl străbăteam ca să scurtăm drumul de la gară la plaja de nudişti. Intram printr-o spărtură în gard şi traseul te scotea chiar la intrarea în 2 mai. Încă mi se pare halucinantă caravana de pletoşi cu rucsaci în spate, care salutau într-o doară sudori cu măştile pe față, în halele uriaşe, înainte de răsărit.

Tare subțiri cauciucurile astea, zice domnul aplecat spre ventil. Parcă-s de Trabant.

Apare si fanul meu, să supravegheze operațiunea, şi se aşează ciuci lângă colegu’. Mai ții minte, bă, pe surorile alea trabantiste? A, n-ai cum, că nu erai tu.

Deci, era membre în clubu’ trabantistelor, bătrâne rău, da’ tot conducea ale dracu’, n-avea treabă.

Şi avea cam 90 de ani şi era înainte de o paradă de-asta cu Trabante. Una avea gri şi ailaltă bleo, exact ca scăunelu’ ăsta, da’ mul’ mai deschis la culoare.

Şi vine una, adică aia cu care vorbeam, că p-ailaltă n-o ştiam, da’ era bătrâne rău amândoo, bătrâne de ziceai că moare-acolo. Şi zice asta bătrână, baba, bre vezi că vin şi cu sor-mea să ne faci presiunea. Da’ sor-mea e mul’ mai bătrână ca mine, o să vezi, e moartă şi ne-ngropată. Păi, ce zic io, a intrat pe 94 de ani.

Păi, şi mata cât aveți?

Păi, 91.