L-am revăzut săptămâna asta, după 36 de ani, pe prietenul meu chilian Francisco. Din vorbă-n vorbă, încercând eu să abordez teme latino-americane, mi-am mărturisit pasiunea pentru condimentul argentinian chimichurri. Francisco şi soţia lui au izbucnit în râs. După care mi-au spus povestea asta:
Alejandra, soţia lui Francisco, este ceea ce s-ar putea numi „chimichurri addict” – şi-ar pune chimichurri şi-n cerealele de dimineaţă. Aplecarea spre acest amestec i se trage de la mama ei, care, mare consumatoare de chimichurri ea însăşi, şi-a învăţat fiica de mică să se delecteze cu praful argentinian.
Aşa că atunci când cele două au avut ocazia să meargă împreună în Argentina, într-o scurtă călătorie, s-au hotărât să vină acasă cu chimichurri – mult. Aşa că au luat de la un angrosist un chil-două de marfă, chitite să-l scoată fraudulos din ţară. Se gândeau că la o asemenea cantitate, autorităţile precis ar fi obiectat. Deci, un’ să-l pună, un’ să-l pună? Mamei i-a venit ideea salvatoare – şi-a cumpărat un sutien măsură foarte mare, l-a umplut cu chimichurri repartizat în mai multe pungi şi s-a înhămat la el.
Au ajuns cu marfa la aeroport. Acu’ pot să-mi imaginez că un sutien XXXL pe o doamnă de peste 70 de ani atrage atenţia. I-a atras-o şi vameşei care-a pipăit-o bănuitoare şi a invitat-o în cabină, la control corporal.
Când a descoperit sutienul burduşit cu chimichurri, vameşa a avut aşa o criză de râs, încât au dat năvală colegii s-o salveze, contaminându-se şi ei spontan de la accesul ei de ilaritate. Au râs ca descreieraţii, de nu se mai opreau, spre marea nedumerire a celor două contrabandiste.
Scena cu doamna cu sutienu-n vine, într-un nor de chimichurri, înconjurată de un grup mixt de vameşi care se sufocau de râs, tre’ să fi fost epocală… În fine, mama şi fiica au aflat că pentru exportul de chimichurri nu exista niciun fel de interdicţie.
Guest post by Florin Bican, scriitor, traducător, fostul meu profesor şi actualul meu prieten.
Lasă un comentariu