umanizaţi, băieţi

Mi-a spus un prieten că a citit un text de-al meu şi că şi-a dat seama că nu a mai sunat pe nimeni cu întrebarea: ce mai faci? Sentimentul lui de culpă s-a accentuat pentru că mi-a zis asta când l-am sunat eu să-l întreb ce mai face.

Aşa se face probabil că s-a umplut lumea de lucruri care nu mai există demult, în care nu mai credem, dar despre care încă se teoretizează destul de mult. În orice caz, lucrurile naturale, ca să nu zic normale, produc din ce în ce mai multe şocuri. Râdeam cu prietenul meu la telefon şi parodiam începuturi de conversaţii, alo, hai să cumpărăm un teren, hai să dărâmăm Ateneul să facem o parcare subterană şi o staţie privată de metrou.

În fine, senzaţia de stupoare rezistă, pentru că uneori poate părea absurd sau chiar suspect să nu ai un scop, o motivaţie, măcar o intenţie. Cineva drag mie a ajuns într-un spital de provincie fără dotări, ca mai toate spitalele, şi avea urgentă nevoie de o tomografie. Am aflat că există un centru medical privat în apropiere şi am fugit să încerc să rezolv această urgenţă, chiar dacă fusesem descurajat că e prea târziu.

Locul arăta impecabil, foarte rupt de contextul general, era demult ora închiderii. Totuşi, după ce am explicat că e o urgenţă şi că ar face un mare bine dacă ar accepta să pună în funcţiune maşinăria, un domn pe la 50 de ani, care părea un fel de administrator sau contabil mi-a explicat că şoferul ambulanţei a plecat, că poate să conducă el dar că are nevoie să-l ajut cu targa.

Am plecat la spital împreună, am dus la capăt misiunea. Era vital să obţin mai repede rezultatul, care în mod normal venea după 24 de ore. Domnul acesta providenţial a fost de acord să rezolve şi asta, dar însemna deja 4 ore în plus peste program.

Lăsând deoparte zâmbetul continuu şi bunăvoinţa netrucată, era oricum un gest situat în afara tuturor regulilor de bună convieţuire pe care le cunoaştem. A refuzat orice formă de recompensă şi mi-a spus că este proprietarul centrului medical şi că i se pare firesc să ajute oricând pe oricine, chiar dacă asta înseamnă să care o targă noaptea prin oraş. Sigur că vorbim despre un serviciu plătit, dar dar tot ce a făcut acest necunoscut pentru un alt necunoscut are legătură cu nobleţea.

Omenia nu are în principiu un onorariu, cel mult pot să cumperi o reproducere a ei. Mi s-a părut incredibil gestul acestui domn şi mi s-a părut mult mai incredibilă şi inadmisibilă mirarea mea, curiozitatea cu care îl priveam sau îi puneam întrebări, când vorbea inflamat despre dialogul lui absurd cu băncile care îl terorizează în loc să-l ajute, şi despre cât de bună i se pare ideea de a crea un loc în care totul să funcţioneze perfect, în răspăr cu restul.

Locurile preiau câte ceva şi din energia pozitivă a oamenilor şi te fac să simţi şi partea bună acolo unde totul pare îngropat în deznădejde şi suferinţă. Face bine uneori să stai de vorbă cu un medic care trece cu umor amar peste tot ce ştim că se întâmplă prin spitale şi îţi arată că este acolo din pasiune pentru ceea ce face, pentru că ştie că poate salva vieţi.

E ciudată relaţia asta generalizată în care ajungem toţi să ne privim ca pe nişte buzunare din care ies şi intră bani şi în rest nu se poate întâmpla nimic, sau dacă se întâmplă e doar o consecinţă mecanică a unui schimb comercial. Probabil că sunt un om norocos că întâlnesc astfel de oameni pentru că ştiu cât e de greu să dai de ei.

Iar un bonus de înţelepciune a venit din următorul spital în care am ajuns, după experienţa stupefiantă cu binefăcătorul din provincie. De data asta, e vorba din nou de incapacitatea noastră de a distinge între autentic şi comercial, la care se adaugă acelaşi sentiment că aşa ceva nu are cum să existe.

Am întâlnit o infirmieră care zâmbea şi îşi făcea datoria cu o bunăvoinţă pe care nu o întâneşti în mod obişnuit într-un peisaj atât de trist. Am stat de vorbă cu ea, şi-a povestit pe scurt viaţa, cât am umblat prin spital şi era din ce în ce mai clar că are profilul unui om cu care ţi-ai dori să faci echipă.

Când a fost întrebată dacă nu ar vrea o slujbă mai calmă şi mai bine plătită decât cea de a îngriji oameni ţintuiţi la pat, a spus că s-a gândit la asta de mai multe ori, dar că de când e în spital, a descoperit că-i place foarte mult să ajute oamenii şi că asta o face foarte mulţumită. Aşa că fac o plecăciune şi închei.

publicat în evz, de ziua îndrăgostiţilor care sper ca se iubesc, 2009, hai românia!