Unde fugim acasa?

I-am făcut mai demult cadou unui prieten, la nuntă, o pictură în ulei care se numea Plaja misterioasă, a lui Daradici. Darurile cele mai frumoase cred ca sunt cele pe care ai vrea să le păstrezi pentru tine. Ăsta e probabil motivul pentru care se povesteşte că un personaj monden pe care nu-l numesc, a mers a doua zi după nuntă la

cel căruia îi oferise un tablou, rugându-l să i-l împrumute un pic pentru o kestie. În mod evident, era vorba despre o relaţie de prietenie foarte profundă, deci nu a mai adus niciodată tabloul înapoi, poate din sete de frumos.

Dar revenind la eşarfe, soare şi vânt, toţi ascundem în principiu, undeva bine pitită, o plajă secretă sau o insulă a libertăţii absolute, a începuturilor în care totul era simplu şi posibil. Nişte nisip dat prin râşniţă, o apă răcoroasă, minimalistă în unduiri, şi umbra unei păduri devastate de propria vitalitate.

Cam asta spune toată lumea că ar căuta, înainte să se înghesuie printre alte sute de căutători ai aceleaşi comori inexistente altfel decât în linişte. Mă fascinau personajele fancy din scrierile lui Cesare Pavese, foarte asemănătoare cu cele din La dolce vita, care plecau noaptea pe dealurile din jurul oraşului, pentru a privi stelele, pentru a fuma, a face dragoste, a vorbi şi a bea vin.

E ciudat că toată lumea se încăpăţânează să caute acelaşi lucru pe care-l caută toţi ceilalţi, în acelaşi loc. Şi că nimeni nu intră pe drumurile pe care nu le cunoaşte, deşi sunt marcate pe hartă şi aşteaptă. Eu am găsit plaja.