Viaţa e o magazie?

Cum e mai bine să fie lucrurile pe care le folosim: mari sau multe? Sau şi mari şi multe şi scumpe, dacă se poate. Şi viu colorate? Nu vi se întâmplă să vă uitaţi în jur în ultima vreme şi să simţiţi o atmosferă de bazar părăsit?

Când umblaţi prin magazine, prin hypermarketuri nu vă loveşte o revelaţie că sunt fie prea multe

lucruri pe rafturi, fie inutil de multe în cărucior? Am făcut un drive test cu un Fiat 500, o maşină mică şi simpatică, o replică modernă a unui model din anii 60, care a făcut vogă şi care te face să te simţi într-un film cu Louis de Funes sau Brigitte Bardot. A fost pentru prima oară când forma, designul şi opţiunile m-au făcut să simt că dacă e să privim lucid în noi, în mod normal nu am avea nevoie de mai mult.

Ştim de mult că small is beautiful, dar încă ignorăm că small e şi o invitaţie discretă la purificare şi regândire a tuturor gesturilor pe care le facem mecanic, împreună cu toţi ceilalţi consumatori. În momentul în care te afli în faţa unui portbagaj foarte mic, ai două opţiuni. Să te enervezi că nu încape o jumătate de porc sau o valiză normală sau să te gândeşti că poate ai exagerat tu cu colecţia de cumpăraturi sau bagaje.

De la portbagaj la dulapul de haine şi apoi la toate troacele sau accesoriile cu care se umplu până la sufocare casele de obicei, e un pas mental uşor de făcut. Nu cumva am muşcat prea cu pasiune şi am rămas cu fălcile încleştate, ca un pitbull, în bunătăţile cărora nu mai vrem să le dăm drumul, pe care vrem să le avem şi să le păstrăm fără niciun fel de măsură sau raţiune?

De când lumea e în recesiune, marile magazii comerciale au devenit un spaţiu de reflecţie, aproape un confesional în care poţi să contempli alene toate greşelile pe care obişnuiai să le faci când nu îţi spuneau la televizor decât să cumperi. Acum îţi spun că s-ar putea să ai o problemă şi, ca de obicei, consumatorul e cuminte şi ascultător. Probabil că una din cele mai depresive meserii din lume este acum cea de vânzător într-un magazin de haine, mobilă, maşini sau case de 10000 de metri pătraţi. S

igur că nu e meritul mulţimilor abstinente, dar parcă, parcă, începe să răsară la orizont surâsul simplu al înţelepciunii. Pe măsură ce preţul începe să facă legea şi se cumpără numai strictul necesar, e posibil să apară şi revelaţia că de foarte multe ori în viaţă strictul necesar este şi suficient.

Mă apucă râsul când trec pe lângă toate căsoaiele astea imense, urâte şi inutile pe care scrie: de vânzare. Mii de hectare umplute cu rebuturi frumos ordonate şi foarte bine înghesuite, pentru care oricine şi-ar fi dat viaţa în urmă cu un an şi te-ar fi dispreţuit etern dacă i-ai fi spus că se află într-o mare eroare. Cred că trăim un moment discret de cotitură istorică.

Cu greu se prinde lumea ce construcţie imbecilă şi absurdă este Casa Poporului şi cât de prezentă este ea, sau a fost, în subconştientul tuturor celor care s-au apucat să construiască şi să cumpere nişte monştri mai mici care conţineau o sămânţă din această uriaşă plantă otrăvitoare. Ei, acum avem şansa să înţelegem cât de greşit s-au construit aspiraţiile şi valorile astea despre care vorbesc intelectualii la nesfârşit.

Pe măsură ce totul în jurul nostru se eliberează de detalii, pe măsură ce pereţii caselor se golesc de obiecte pentru a face loc luminii, pe măsură ce designul tuturor lucrurilor de care depinde viaţa noastră în civilizaţie începe să simplifice pentru a regăsi funcţiile primordiale, e tot mai uşor să începi să înţelegi ce-ţi trebuie, de fapt. Am cunoscut un om de afaceri care tocmai descoperise că nu mai are nevoie de birou, pentru că poate lucra de oriunde.

Asta se întâmplă din ce în ce mai des în lume, pe măsură ce distanţele se micşorează iar lumile interferează. Şi revenind la acea maşină ca o povestioară zen, am văzut cât de bine să ai de ales numai între lucrurile de care chiar ai nevoie. Testul care îţi dă răspunsul corect atunci când trebuie să spui nu sau da este ezitarea.

De cele mai multe ori, dacă te gândeşti prea mult în faţa cutiilor de cereale sau cu ochii în lista de opţiuni minore pentru o maşină, răspunsul e că pierzi timpul. Singurele lucruri pe care ar fi logic să le preţuim sunt cele care ne fac liberi, frumoşi şi fericiţi. Iar acelea sunt de obicei foarte puţine şi destul de des invizibile. În rest, e vorba doar despre oameni.