Nu pot ei trage de timp cât putem noi uita

A trecut o săptămână de la tragedie şi deja ne-am luat cu altele.

Primul punct al revendicărilor societății civile ar fi trebuit să fie bună-starea răniților de la #colectiv. Într-o țară normală, Ministerul Sănătății ar fi fost dator cu un raport zilnic, oficial, al evoluției lor. Ar fi centralizat toate informațiile şi ar fi girat buna direcționare a donațiilor de tot felul.

Ar fi comunicat transparent si eficient în legatură cu cel mai important subiect al acestor zile si al celor care vor veni, mult timp de-acum înainte.

Dar, cum ne-am obisnuit deja, omenia este veriga lipsă.

Iar uriaşul capital de empatie al celor care vor să ajute se risipeşte printre informații contradictorii şi apeluri disperate ale familiilor şi prietenilor celor răniți.

Parcă Guvernul îsi asumase toate cheltuielile legate de tratamentul victimelor. Familiile bâjbâie printre formulare şi funcționari plictisiți iar premierul interimar anunță că va organiza Miercuri (peste 5 zile, adică) o şedință despre fondurile speciale care trebuie alocate pentru transportul în spitale din lumea civilizată.

Urgența nu există decât pentru politică. Spunem la televizor că totul e sub control şi lăsăm prostimea să se joace de-a revoluția şi să ducă totul în ridicol. Aducem la locul faptei galerii de fotbal, care țopăie de parcă ar fi ars vreun club de manele. E doliu, nu meci.

Cerem schimbare si umplem piețele de coji de semințe. Scriem toți mesaje CUTREMURĂTOARE presedintelui şi râdem gros la celebra replică a lui Adi Despot.

Reiau, pentru cei care şi-au deschis mai târziu sufletul: subiectul principal este drama celor uitați prin spitale, care au să poarte toată viața printre noi semnele indiferenței față de aproape. Asta, în cazul în care vor supraviețui.

Deocamdată, nu reuşim să înțelegem că îi condamnăm a doua oară, atunci când ne apucăm să vorbim despre cum trebuie să se schimbe totul. Nu noi. Ci restul. Noi suntem bine, urlăm lozinci printre manipulatori şi țicniți şi ne facem câte un selfie cu Revoluția.

Devine din ce în ce mai limpede că pamperşii trebuie purtați ca sa nu faca alții ceva pe tine.

Solidaritatea e o pasăre rară şi împăiată. Iar trezirea e posibil să vină prea târziu. Am plâns când am scris:

Dacă ne vom ascunde în continuare nepăsarea in spatele vânătorii de scuze şi vinovați, ne vom transforma definitiv într-o națiune de zombi. Şi la următoarea catastrofă nu vom mai semnala victime.

Pentru că vom trăi deja ca nişte morți.

Doar morților nu le pasă de oameni.

Şi sper să nu rămânem singuri, printre texte înălțătoare.

Deocamdată cred că nu pot ei trage de timp cât putem noi uita.

Şi din pacate: scopul nu mai scuză mijloacele. Scopul este mijloacele.

The end. 

 

P.S: Am mers pe stradă în spatele unei femei care ii povestea alteia, pe speaker, prin ce chinuri trece un ranit de la Colectiv. După o tăcere lungă, vocea spune: Doamne fereste. Şi cealaltă raspunde: uite ca n-a ferit.

P.P.S. Între timp, au mai plecat 7 suflete si Crucea Rosie ajută Statul Romăn, care spune ca nu are nevoie de nimic.  Eu nu înțeleg.

A aparut şi un apel al societății civile către miniştrii Bănicioiu şi Arafat. 

Foto: Wrong hill. Nicolae Comănescu. acrilic. 2004. Colecție privată.