toţi iubim kestiile categorice, dar tranşante. decise, dar ferme. hotărâte, dar neezitante.
aşa a ajuns populaţia de pe teritoriul ţării noastre să folosească în anii 90 particula deci în absolut orice context. molima a apărut, probabil, din nevoia de a obţine acel sentiment de echilibru pe care numai un deci, bună ziua, deci, te iubesc, deci, poftă bună la masă îl pot oferi.
suntem însetaţi de cunoaştere şi încercăm să aflăm răspunsul final la tot ce e în jur, ca să putem să mergem şi noi liniştiţi acasă. dar, vai, există premisa de a ne elibera de povara curiozităţii noastre eterne.
putem să nu mai formulăm la nesfârşit întrebarea tuturor întrebărilor: de ce. totul e să ne golim mintea şi să nu mai aşteptăm ca răspunsul să fie şi soluţia.
ieri mi-a povestit un prieten bucătar această fabulă zen, dar nu prea.
un bucătar care supraveghea şi crea meniul unui restaurant a ajuns la lucru puţin înaintea prânzului. pentru că nu participase la executarea specialităţilor zilei, a început să le guste pe rând. şi după ce a lăsat jos o lingură, îl întreabă pe cel care gătise de dimineaţă:
auzi, tu ai citit reţeta de la supa asta chinezească?
da, sigur.
adică ştii să o faci?
bineînţeles!
şi atunci, de ce i-ai pus borş?
o pauză şi urmează epifania.
nu ştiu.
hai să ne liniştim, că nimeni, niciodată nu o să ne spună de ce.
Lasă un comentariu