Foarte pozitiv, destul de negativ

Ce bine că o să înceapă şi la noi să fie nici prea negativ, dar nici extrem de pozitiv.

În sfârşit, o să putem să nu ne dăm seama în mod oficial dacă imunitatea lui Adrian Năstase e ceva pozitiv sau negativ, la fel ca şi candidatura sugerată. E bine că în sfârşit confuzia în care trăim va căpăta un statut oficial şi o prestanţă, toate garantate de echidistanţă. Asta este legea relativităţii, pe care cineva trebuia s-o promulge.

Şi nici nu sunt multe locuri mai potrivite pentru o astfel de probă de cumplit meşteşug de tâmpenie. Unde mai găseşti aşa o rezervaţie de sensuri absolute trecute sub semnul relativului?! Unde toate valorile unanim acceptate şi practicate sunt încă discutate şi puse sub un isteţ semn al întrebării, pentru că dacă tot nu se întâmplă nimic, măcar sporovăiala să meargă mai departe.

Chiar cele două cuvinte cu sens absolut care au făcut atâta vâlvă zilele astea, pozitiv şi negativ, sunt destul de chinuite la ore de maximă audienţă de majoritatea celor care participă la marea noastră trăncăneală. Nu cred că există un buletin de ştiri la care să nu se pronunţe cineva cu măsură asupra caracterului relativ pozitiv sau negativ al unei chestii.

Cu alte cuvinte, a sosit momentul în care vom afla adevărul, că aşa ne-am obişnuit să-i spunem, despre toate aspectele care puteau fi azi cât de cât pozitive şi mâine oarecum negative. Cam pe aici se opreşte şi intransigenţa specifică discursului nostru public. Cam aşa sună şi principiile, cam aşa arată valorile la care se închină marile figuri naţionale, astea sunt măsurile după care se judecă, de aici pornesc criteriile de evaluare şi prejudecăţile noastre de tipi care-şi fac vacanţa în insule ca să poată să arunce doza de bere din mersul maşinii – fapt care poate fi chiar pozitiv dacă nu loveşte pe nimeni.

La meciul Olanda – Rusia, am remarcat un pasaj din discursul unuia din comentatori, care prezenta biografia unui jucător olandez. Noi suntem obişnuiţi pe aici să avem tot timpul dreptate, chiar dacă pentru asta este uneori nevoie să mai facem câte o concesie pe ici pe colo, prin punctele esenţiale şi să ne schimbăm fundamental convingerile. Dar sunt şi unele convingeri tâmpite care nu se schimbă, pentru că posesorii lor sunt la fel.

Comentatorul a spus că jucătorul olandez provine dintr-o familie de intelectuali, mama pictoriţă, tata sculptor, doi artişti cunoscuţi şi aşa mai departe. Şi în continuare, cu aerul că face un act de justiţie şi deschidere spirituală, adaugă că asta este consecinţa gradului înalt de civilizaţie, să ai părinţi intelectuali şi tu, copilul lor, să te faci fotbalist, adică ceva cam câh. Cum s-ar zice, dacă eşti fotbalist, părinţii tăi trebuie să fie automat nişte cretini şi nici tu nu eşti mult mai OK, chiar dacă toţi isteţii stau şi se uită cu burta în sus la televizor, urlând ca rafinaţii când dai tu gol.

Dacă asta e cea mai nevinovată dintre prejudecăţile de la care pleacă interpretarea generală a realităţii, atunci înseamnă că legea pozitivării negative e un lucru bun şi necesar, care va aşterne definitiv pacea peste toate micile întrebări care ne mai tulbură primitivismul şi ipocrizia. Cum se spune corect? E pozitiv că nu se fură chiar tot? E pozitiv că şi un posibil urmărit penal poate ajunge să conducă eventual o ţară şi poate deveni un model, fie el şi puţin negativ?! Şi cum e mai pozitiv să spui când simţi că respiri un aer mult peste negativ? Hai sictir?! Sau: Hai că se poate?!

28 iunie 2007