Sînt numiţi nebuni, dilimandroşi, apucaţi, vagabonzi. Dacă te-apuci cu seriozitate de mers pe jos prin Bucureşti, după o aşteptare oarecum iniţiatică, îi vei vedea poate pe Cei Care Umblă. Au mai rămas doi, după observaţiile mele, exact cît să mîntuie prin mers, în două sensuri, lumea alergătoare şi neatentă la paşii vătuiţi ai timpului interior. Mai erau cîţiva, dar s-au rătăcit.

Era şi o doamnă foarte frumoasă, acoperită de o platoşă de cartoane şi cîrpe întărite de intemperii. Recita în franceză veche, în mici intersecţii, unei audienţe de cîini, toţi foarte atenţi să menţină ritmul poeziei lumilor în tactul cozilor.

Aveam la mine flori de toamnă şi i-am oferit un buchet. Cred că a fost ultima dată cînd am văzut-o: a zîmbit graţios, a oprit cu un cuvînt necunoscut cîinii care se repeziseră la mine şi mi-a şoptit cel mai misterios merçi din viaţa mea.
Apoi a plecat să meargă, să se întîlnească, poate, pe drum, cu Celălalt. Cel blond, pe care îl văd umblînd de 20 de ani, preocupat să măsoare distanţa rămasă pînă niciunde. El merge pînă la apusul soarelui, străbate Bucureştiul pe îndelete, cu răbdare, privind mereu prin ceea ce numim noi realitate, împlinind conştiincios, completînd cu umilinţă liniile nevăzute ale unui desen uriaş, format din paşii noştri.

Seara apare Măturătorul Benevol. Nu i-am văzut niciodată chipul sau ochii. Păşeşte prin întuneric, puţin dezlînat, ca şi cum ar asculta un disc pe care sare acul. Are întotdeauna un măturoi şi gesturi falnice, de halebardier. Şi mătură din mers, cumva pe alese, dă la o parte tot ce credeţi că se poate înţelege, mătură neîndurător pentru ca lumea să poată să umble, năucă, mai departe.

 

P.S. Textul e scris prin toamna lui 2003. Pe Cel Blond am început să-l văd din 1990, când am intrat la facultate. Mergeam mult pe jos şi se întâmpla des să ne întâlnim în timpul unei zile, în locuri foarte îndepărtate unele de altele. De atunci, l-am tot zărit prin oraş, de cel puţin două ori pe săptămână. De la el a început totul. L-am văzut îmbătrânind, din ce în ce mai aplecat de spate, dar la fel de ubicuu. Pe Doamna cu Platoşă nu am mai văzut-o, nici pe Măturătorul Benevol. Mi-era teamă ca această iarnă să nu fi fost ultima şi pentru cel care m-a făcut atent la dispariţia celor nevăzuţi. Dar primăvara asta m-a contrazis.