Suntem o specie blocată în trafic. O specie care îşi petrece timpul aşteptând. Aşteptarea suspendă aproape orice, nu se întâmplă nimic, coloanele înaintează încet, nu are rost să-ţi baţi capul. O specie care priveşte în gol între momentele scurte şi febrile în care apasă ambreiajul şi ţâşneşte doi metri. La ce ne gândim atunci când nu ne gândim la nimic?
Mă urmăreşte o propoziţie: Alexandra e la Rege. Doamna Alexandra A. *( fost secretar al Casei Regale), a fost căutată la telefon şi acesta a fost răspunsul: Alexandra e la Rege. E atât de multă ceremonie în aceste patru cuvinte, e atât de multă demnitate, e privilegiu şi alchimie.
Patru cuvinte pot declansa sentimente bine ascunse, pot să te pună faţă în faţă cu inventarul tuturor admiraţiilor tale. Avem timp, ne putem întreba cât de întregi mai suntem atunci când nu ne mai uneşte altceva decât internetul. Şi probabil că privim atât de mult în gol pentru că acolo este şi sufletul nostru. Dacă ar fi să parcurgem un sondaj despre aspiraţiile celor blocaţi în trafic, cred că ne-am simţi ca după o plimbare de 1000 de kilometri printre rafturi pline de chipsuri, lurex şi băuturi carbogazoase.
Admiraţia ar trebui supravegheată cel puţin la fel de atent ca şi alimentaţia.
E clar că în aceste condiţii ar trebui deja inventaţi admiraţioniştii – un fel de nutriţionişti pe segmentul Eşti cel mai bun, ţine-o tot aşa! Eşti ceea ce admiri este o concluzie bună pentru toate anotimpurile, pentru toate regimurile şi toate intersecţiile. Sunt acum blocat în trafic şi în gândul meu se află Regele. La fel de importantă ca aerul sau ca aurul, este puterea fiecăruia de a-şi recunoaşte bucuria, desprinsă de orice apăsări lumeşti, a raportării la toate cele ce nu ne pot lăsa nicicum să fim sau să rămânem nişte bieţi blocaţi în trafic.
Speranţa vine întotdeauna din fragilitate, din puncte mici de sprijin, din tot ceea ce este negat de logica obişnuitului. Cumva, îmi şopteşte o voce feminină, a avea Rege, e ca şi cum ai fi copil, ai avea părinţi şi s-ar apropia şi Crăciunul. E o bucurie pe care o recunosc târziu, dar care mi se pare cel mai mare dar pe care mi-l pot oferi singur. Şi e cu atât mai frumos acest dar cu cât simt că alături de mine sunt foarte mulţi, cei care au ales o cale regală.
A fost emoţionant spectacolul celor care şi-au mărturisit live iubirea faţă de Papa Ioan Paul II. Mi s-a părut la fel de emoţionantă evocarea Regelui Mihai, într-un interviu, despre prima vizită a bagajelor Majestăţii Sale în România – de unde s-au întors (după ce Regele a fost împiedicat să coboare din avion de către regimul Iliescu) însoţite de un bilet pe care scria: Ne este ruşine Vă iubim.
Acest sentiment, mărturisit pe sărite, dispreţuit de spiritele mult prea postmoderne sau anihilat de propaganda postcomunistă este poate una din cele mai uşoare căi către posibilităţile infinite ale echilibrului.
Să ai pe cine iubi este un dar pe care nu-ţi poţi permite să-l ratezi. Să poţi să admiri, să ai un termen de comparaţie, să simţi nevoia să fii mai frumos în chip şi vorbire pentru întâlnirea (fie şi la distanţă) cu un om pe care-l preţuieşti peste măsură, este o experienţă pe care prea des o ignorăm. Şi este posibil ca raportarea la un astfel de reper să facă şi lumea mai frumoasă. Este posibil ca un astfel de factor unificator să-i ajute pe mulţi să se simtă mai puţin singuri, mai puţin dezorientaţi, mai motivaţi de un exemplu de atitudine care poate descâlci multe din iţele absurdului repetitiv în care ne trecem timpul.
Mă gândesc la toate micile ceremonii care ne însoţesc zilnic, felul în care ne alegem hainele sau parfumul, privirea, toate amănuntele din care ne construim imaginea diurnă, gesturile mici, cuvintele şi mai presus de toate acea credinţă că dincolo de toate astea există – mai aproape, mai departe – un om, poate un Dumnezeu, care fac posibile şi justifică toate eforturile noastre. Cum ar fi să se spună despre noi că suntem la Rege? Aşa cum suntem acum, nervoşi şi îmbrăcaţi în negru, lipsiţi de o admiraţie comună şi profundă, atinşi de un val încă îndepărtat de speranţă şi lumină, putem să începem să căutăm prin listele noastre de obscure subiecte ale admiraţiei. şi să ne eliberăm acum când coloana se urneşte.
Îmi aranjez cămaşa albă şi fac o reverenţă, Majestate.
P.S. – Acest text a fost publicat inițial, în 2006, în Evz. Nu am fost monarhist militant, sunt uneori un utopist sentimental, dar îmi permit. La puțin timp, am fost invitat la Palatul Elisabeta, unde am fost primit de Regele Mihai. A fost foarte emoționant și mi s-a confirmat premisa textului. Nu am să uit zâmbetul amar al Majestății sale, când mi-a spus că a râs citind Cretinilor din lumea-ntreagă.
Textul l-am lăsat așa cum a fost scris, puțin patetic, ușor naiv.
Mai fac o reverență, de rămas bun, de data asta.
Lasă un comentariu