Să guști din farfuria pe care ți-o pregătește un bucătar e, în primul rând, o dovadă de încredere. Nu mă gândesc la valoarea organoleptică aici, nici nu trimit la slujbașii tiranilor de altădată, care verificau dacă nu cumva s-a scăpat și niște otravă în plating. E vorba despre cum te lași în voia unei experiențe, care nu seamănă neapărat cu ce faceți tu sau mama ta acasă.
La fel cum pe munte mulți se duc în sandale, la restaurante de de fine-dining se merge la fel de des cu mintea încălțată în șlapi. Războiul româno-român se mută la masă, degustarea devine aproape o pledoarie a acuzării, sfaturile curg către bucătar și tonul tăios-superior către restul personalului. Starea de armistițiu, pomenită uneori în arhivele ultimelor două războaie mondiale, în momente de sărbătoare, ar trebui să însemne același lucru și pe teren civil. Soldații inamici ies din tranșee cu ce au de mâncare și de băut, se întâlnesc între linii, petrec cât pot și a doua zi își văd de ce făceau înainte.
Valoarea acelor clipe de pace, de firesc, nu are măsură, însă, decât în limbajul poetic, probabil. Într-un fel, cu asta se și ocupă bucătăria, e un omagiu adus clipei și unui gând, pe care îl ștergi definitiv din farfurie cu ultimul dumicat de pâine. Dacă a fost bine, el se așază în straturile memoriei afective la litera B, de la bucurie. Dacă nu, asta e. Se mai întâmplă. Și e bine să nu uităm vorba lui Răzvan Exarhu:
Toți greșim, dar mai ales ceilalți.
Acuma, să vă și zic de la ce m-am luat.
Am fost la cină la KANE, un restaurant care se poziționează în secțiunea Fine dining. Casa are istorie, era o ruină când a început proiectul și acum trăiește o viață nouă și frumușică foc, aș zice eu. A costat o grămadă de bani să ajungă așa cum e, bucătăria e luminoasă, deschisă, echipa e tânără și suferă de un entuziasm suspect pentru greața în care trăim.
Am ales un Menu scurt de degustare cu wine pairing. Există și varianta extinsă, dar era cam mult pentru seară. (Oricum, chiar dacă nu are 200 de pagini, ci doar una, meniul e elaborat cu multă atenție și inspirație iar lista de vinuri vă va fi explicată dezinvolt de un somelier. Adică, găsiți cu siguranță ceva bun de făcut.)
Asta înseamnă că urma să primesc două amuse bouche, un starter la alegere, un fel principal și un desert la alegere. Meniul sună sprințar, dar laborios, și e prietenos și cu lacto-vegetarienii.
Înainte să primesc primele piese, au venit niște gustărele extra-menu. Ele sunt prezentate ușor ceremonios și mi s-a părut amuzant-duioasă seriozitatea tinerilor care vorbeau despre ele. În mod normal, i-ai fi văzut pe un trotuar, cu o șapcă întoarsă și un skateboard alături.
Și de aici începe valoarea demersului, conceptul din bucătărie transformă și spațiul și oamenii și totul funcționează pe un singur acord. Dacă ar fi muzică, genul ăsta de restaurant s-ar putea numi One note samba. Suntem diferiți, dar ne întâlnim pentru un moment în care exersăm perfecțiunea.
Dar să revenim. Întâi a sosit o îmbucătură construită din castravete umplut cu o cremă fină de brânză și acoperit cu icre de păstrăv. Nu neapărat special, dar răcoros și bun pentru trezirea papilelor.
Scuze, de fapt, întâi a venit un gin tonic cu apă infuzată în casă.
Apoi am gustat o tartă micuță, umplută cu o cremă de păstrăv. Delicat, dar cam fără balans. Apoi un pepene galben compresat, cu ceva alcool în structură și cimbru înflorit. Pentru a curăța palatul, facem orice.
Apoi au venit adevăratele amuse bouche. Două tipuri de pâine cu fermentație diferită și două tipuri de unt, unul cu zer și celălalt cu un pic de unt ars și înviorat cu oțet de soc. De aici începe și se termină pentru mine fericirea în bucătărie, pâine cu unt de casă. Mi-a plăcut la nebunie.
Apoi a mai venit un gin tonic. Culmea e că nu am nicio fotografie cu ginul. Atât s-a putut.
Aproape simultan a venit aperitivul, care se numește șăgalnic 48 de ore mai târziu. O farfurie foarte frumoasă, în care primești o salbă de roșioare și dovlecei copți încet, peste care a fost turnat un consomme de tomate și legume, redus 48 de ore. A mai fost ras și un biscuit cu brânză de Horezu, ornat cu o cremă de brânză dulceagă. A fost somptuos, dar delicios.
Aici se poate face o lungă paranteză despre valoarea ingredientelor și migala cu care sunt transformate din ceva bun, în ceva și mai bun. Că e ușor să zici că poți să coci și tu roșii și să pui supă peste ele și să întingi cu telemea. Dar ce am gustat e un fel de plecăciune în fața verii și dărniciei grădinii. Cred că alături am lins un rose bio, de prin Dobrogea. Și îmi amintesc perfect cum am mai cerut un gin tonic.
Felul principal a fost ceva ce găsești rar prin restaurantele noastre. Porumbel, pe care dacă îl gătești bine, poți auzi ovațiile unui stadion, după părerea mea. Și îi rog pe coleguții mei din bucătăria Kane să considere că le-au auzit.
De fapt, era un Wellington de porumbel, făcut din pieptul simbolului păcii, învelit în spanac și apoi foetaj fin, peste care tronau (cam mulți) fulgi de sare bună. Carnea a fost tandră, cum ar spune iubitorii romglezei, demi-glace-ul perfect și sub o carapace de jumătăți de cireșe ușor murate se găsea carnea de pe pulpiță, cel mai probabil confiată comme il faut.
A venit alături un Pinot Noir de la Vinca și am rămas plescăind a satisfacție, ca un aligator plin de misionari.
Desertul a fost o compoziție cu nume latinesc: un sorbet de căpșune, peste care se toarnă un consomme de căpșune, că deh! Mai găsești alături niște gel de lămîie și crumble de ciocolată albă. Bun, cu vin de desert tot românesc, dar am uitat care a fost. De necaz, am mai cerut un gin tonic.
Am stat la taclale cu Răzvan Crișan, care a inițiat acest proiect greu, dar foarte dificil. L-am felicitat pe chef, Cătălin Bejenariu, care are 27 de ani, am făcut foto minut cu echipa din bucătărie, în care l-am revăzut pe un fost concurent Masterchef; apoi am vizitat viitorul spațiu de degustare de vinuri și camera frigiderelor – care e, în sine, un exemplu de bune practici pentru oricine vrea să înțeleagă cam cât e de complicată treaba asta cu gătitul.
Am plătit cu cardul pe care scrie Mastercard. Coincidență? Nu cred! Pentru că am și o bombonică promoțională pentru voi, dacă vreți să îmi urmați recomandarea.
Mai mult ca în alte vremuri, adică acum 6 luni, e mai important și înțelept să folosim cardul pentru plățile noastre de toate zilele. Mastercard are o campanie inspirată de transformarea prin care a trecut viața noastră în ultima jumătate de an. Îndemnul ei spune: „Trăiește noul de neprețuit!”, și atinge tocmai semnificația acestor clipe de seninătate, pe care le merităm după atâta izolare și banana bread.
În perioada 27 iulie – 30 septembrie 2020, consumatorii care achită consumația la KANE folosind un card Mastercard sau Maestro, pot câștiga:
- o autorulota pentru vacanțe și experiențe de neprețuit alături de cei apropiați
- 90 de carduri de cumpărături în valoare de 1.000 de lei fiecare
- 10.000 de premii constând în acces exclusiv la o serie de piese muzicale și videoclipuri semnate de Smiley și create special pentru campanie și câștigătorii acesteia
Pentru a intra în concurs, participanții trebuie să înscrie valoarea tranzacției, fie prin SMS, la numărul 3725, fie direct pe site-ul campaniei: mastercard.ro/participare.
Iar deținătorii de carduri Mastercard Platinum, World și World Elite au beneficii extra la KANE:
Acces exclusiv la o experiență de Private Dining sau la Chef’s table
Posibilitatea de a lua masa intr-o zona privată a terasei
O serie de complimentary snacks si drinks și altele, că nu zice nimeni că e simplu.
Într-un fel, dincolo de fotografii și o poveste cu mâncare făcută de oameni care își construiesc un drum cu pasiune, am vrut să fac o pledoarie pentru experiențele noi, diferite și cu atât mai prețioase, și pentru deschiderea cu care ar trebui să le întâmpinăm.
Mulțumesc și bravo, KANE. Am să mă întorc, să mă mai răzbun.
Grijă mare, să nu se termine tonicul!
Lasă un comentariu