Dragobete criță şi iubirea în metrou

noroc cu valentine’s day, că altfel nu mai sărbătoreau puii de dac iubirea, neam.

de nervi, s-au inervat ăştia şi au contraatacat la inimioare cu o sărbătoare de care auziseră doar cercetătorii de la institutul de folclor.

probabil că sigur (cum a zis un mare jurnalist şi prezentator de ştiri şi nu voi înceta să reamintesc această contradovadă a existenței creierului la personalități importante, cum se spune; pentru că sunt şi personalități neimportante, aşa cum nu e pădure fără foc sau scânteie fără uscături), probabil ca sigur, zic, mai ştiau de ea şi inițiații în kestii dacice de la federația română de oină (înscrierile pt începători se încheie pe 28 februarie, deci, hurry up, gheorghe, hurry up, ioane, scorilo & dromihet: www.froina.ro).

dragobetele ăsta e un fel de sărbătoare resuscitată la nervi, o mumie care mişcă un pic atunci când adie vântul de primăvară, un fel de #tuiguramasii de marketing american, ce noi nu putem să facem ceva care nu interesează pe nimeni, care nu are legătură cu absolut nimic?!

ce, mă, noi nu avem designeri talentați, care să ştie să copieze ia românească exact ca şi cum ar fi facut-o ei?!

hai siktir, cum le spuneau vechii daci romanilor.

doar fashionistele, cu sprijinul zara si h&m, ar putea să îşi ridice poporul din uitare şi negarea a rădăcinilor şi tradițiilor noastre atât de frumoase, asortând ia noastră românească la nişte converşi cu broderie celtică, maramureşeană.

în locul designerilor români care nu şi-au uitat rădăcinile rurale, eu m-aş grăbi să creez un echipament chic pentru naționala de oină; sunt puțini jucători, meciurile au loc pe islazuri abandonate, deci chiar nu ar fi vreo primejdie de mainstream.

sper să nu irosim şi această şansă.

oricum, nimic nu e clar la sărbătorile astea, afară de faptul ca primăvara vine inevitabil iar oamenii caută orice motiv să bea şi alte alea.

partea frumoasă a vieții e că printre cascade de inimioare, luminițe şi broderii de borangic am zărit un cuplu de adolescenți în metrou. ea era cam pitică şi acneică, el slăbănog, înăltuț şi puțin timorat de entuziasmul ei. părerea mea e că specia se descurcă singură, dacă e lăsată în pace, chiar dacă e frig şi poartă canadiene cu fermoar şi pare că are nevoie de sărbători inutile ca să se exprime tandru.

ea îl ținea strâns cu brațul stâng pe după mijloc, îşi lăsase capul pe pieptul lui de fâş, îl implora din când în când pentru câte un.pupic delicat şi tot urca şi cobora fermoarul gecii lui bleomarin. a devenit atentă la această mişcare şi se vedea că ascultă ceva cu atenție peste tâtâm-tâtâmul roților de tren.

metroul a ajuns la victoriei, se cam golise, era pace şi se auzea doar un fâsâit, probabil de la perna de aer laser inventat de henri coandă, pe care se deplasează metroul nostru românesc.

şi atunci, căprioarei i-au râs ochii şi i-a spus băiatului, luminată la față: ştii că fermoarul face alt sunet când îl închizi sau deschizi? şi i-a arătat de câteva ori băiatului: sus, jos,  zuup, ziip, mai grav la urcare, mai înalt şi zglobiu la coborâre. el îşi plecase urechea stângă şi asculta concentrat. fata s-a oprit, s-au uitat intens unul la altul, ca şi cum ar fi ascultat un gospel cântat de toate fermoarele din lume, care se inchideau şi se deschideau într-un balans perfect  şi s-au sărutat ca şi cum nu se văzuseră de foarte mult timp.